Inmormantarea lui Stefan cel Mare

Stefan cel Mare

În ziua de 2 iulie 1504 Ştefan -Vodă cel Mare se stingea de o moarte blândă la Suceava, în desăvârşita pace măreaţă ce se boltea asupra întregii ţări pe stâlpii puternici ai biruinţilor sale.

Pentru cea din urmă oară porţile cetăţii se deschideau înaintea celui ce luptase bărbăteşte cea mai grea din luptele sale. Boierii călări, în haine de urşinic şi aur, unii bătrâni ca şi stăpânul adormit, ceilalţi în toată puterea vârstei sau în avântul încrezător al tinereţelor, înconjurau sicriul înfăşurat în scumpe stofe. Suliţile ostaşilor se ridicau drepte în văzduhul limpede, zâmbitor al zilei de vară. Alaiul străbătea holdele grele de bogăţie, în drumul spre mănăstirea Putnei.

Din turnul de strajă deasupra porţii clopotele prindeau a vui de jale. Soborul întreg al Moldovei, sub mitrele scânteietoare de pietre scumpe, Mitropolitul, episcopul de Roman, Mitropolit şi el, al Ţării-de-Jos, episcopul de Rădăuţi, egumenii care putuseră să se incingă pentru această lungă cale, primeau în cântările iertării de păcate pe stăpânul tuturora. Veşnica pomenire se cerea pentru acela care se făcuse vrednic a fi pomenit de neamul său în vecii vecilor. Apoi întunericul gropniţii umbrea tot mai mult faţa poruncitoare, acum înseninată, şi pletele albe, rare ale bătrânului. Şi, pe când lacrimile brăzdau cele mai aspre obrazuri, minunata lespede de marmură săpată pecetluia micul mormânt în care încăpuse totuşi rămăşiţele celui Mare.

Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tânăr, în vijelia năvălirii, ca să răzbune pe al său, ca să-şi întemeieze viaţa şi ca să tragă zid de vitejie în jurul ţării sale de moştenire. De atunci toate drumurile spre hotarele duşmane fusese bătute de copitele cailor oştirii sale. Dar peste sabia lui minunată apasă o mână sigură, stăpânită de un gând cuminte. I-a fost totdeauna milă de sângele oamenilor vărsat în zadar.

A adus cu dânsul rânduiala şi buna cârmuire. Oastea aceia ale cărei steaguri îi fluturau de-asupra sicriului, el o închegase, el o făurise, ca pe o singură armă menită să învingă totdeauna. Boierilor acelora ce-l întovărăşiau înainte de a-şi lua hotărâtorul rămas bun, el le statornicise chemările şi drepturile. Secerând buruiana roşie a vremilor de restrişte şi nelegiuire, el curăţise ţarina ce băuse sângele nevinovat, coborând în ea sfinte temelii de biserică. Vlădicilor ce se rugau acum la Dumnezeu pentru sufletul său, el le pusese mitra pe cap, după ce ştiuse că se cuvine s-o poarte.

Gândul lui de înţelepciune se stinsese în sfârşit, sau, mai curând, el se cobora ca o rază de bucurie asupra tuturora, trecea ca o binecuvântare asupra bogăţiei lanurilor şi fremăta ca o ameninţare pentru vrăjmaşii viitorului prin frunza pădurilor ce ocrotiseră şi meniseră luptele învingătoare. Glasul lui nu se mai auzea însă, şi icoana lui nu mai stătea înaintea nimănuia.

Şi candela aprinsă de-asupra mormântului său s-a stins uneori, în zile rele. Mâini de hoţi au scormonit în mormântul cel sfânt. Dar amintirea sa a luminat totdeauna în marea biserică a conştiinţei neamului. Uneori mai tare, alteori mai slab, dar nici un vânt năprasnic n-a putut-o stinge. Şi astăzi ea se înalţă puternică, în marea flacără de mândrie şi recunoştinţă ce porneşte din toate inimile noastre la pomenirea celor patru sute de ani de la moartea puternicului împărat senin al Românimii.

Sursa: Nicolae Iorga – Istoria lui Stefan Cel Mare pentru poporul roman. Bucuresti 1966

A fost articolul de ajutor?

0 / 0

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: