Viata lui Ioan Slavici (1848-1925)

Sending
User Review
0 (0 votes)

Ioan Slavici

Printre scriitorii transilvaneni din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, care au trecut muntii si s-au stabilit la Bucuresti, se numara si Ioan Slavici.

Nascut la 18 ianuarie 1848 in satul Siria, langa Arad, Slavici isi petrece copilaria intr-un mediu pe cat de pitoresc, in ce priveste frumusetile naturii, pe atat de interesant din punctul de vedere al convietuirii oamenilor de nationalitati diferite.

Tatal, Sava Slavici, cojocar si pedagog, citea, in orele de ragaz, carti din mica biblioteca pe care si-o alcatuise in casa, incat dragostea de invatatura a fiului sau, el i-a sadit-o. Mama, Lena Savului, era o femeie cu dragoste de oameni, indiferent de nationalitate si religie (in Siria traiau oameni, maghiari, germani), dragoste de oameni pe care a transmis-o fiului sau.

O influenta deosebita asupra copilului a avut-o unchiul dinspre mama, mos Fercu – „fruntea carturarimii din Siria” – despre care scriitorul va spune mai tarziu (in Lumea prin care am trecut): „el a fost cel mai insemnat dintre parintii mei sufletesti„.

Scoala primara o urmeaza la Siria, gimnaziul la Arad, iar liceul la Timisoara (doua clase, ultima promovand-o tot la Arad, unde se reintoarce ca elev pregatit in particular). Examenul de bacalaureat si-l trece in Satu-Mare, in 1868. In toamna aceluiasi an, se scrie la Facultatea de drept din Pesta, unde, din cauza starii materiale precare a parintilor, ramane putin timp.

In vara anului 1869, intra ca „scriitor” la notarul din Cumlaus, sat vecin cu Siria, unde acumuleaza bogate observatii asupra vietii oamenilor de acolo, de care se va servi ulterior in Moara cu noroc.

In toamna anului 1869, fostul „scriitor” din Cumlaus se inscrie la Universitatea din Viena, o data cu satisfacerea serviciului militar.

Ales presedinte al Societatii Romania juna, Slavici pregateste, impreuna cu secretarul societatii, Eminescu, – aflat si el la studii la Viena, – sarbatorirea implinirii a 400 de ani de la intemeierea de catre Stefan cel Mare a Manastirii Putna. In vederea acestui insemnat eveniment national, cei doi conducatori ai Societatii Romania juna organizeaza la Putna un „Congres general al studentilor romani de pretutindeni„. Pentru Slavici, desfasurarea congresului a insemnat „inceputul unei constiente lucrari pentru restabilirea unitatii culturale a romanilor” (Amintiri). Recomandat de Eminescu Convorbirilor literare din Iasi, Slavici debuteaza in coloanele acestei reviste, in 1871, cu comedia Fata de birau, urmata in 1872 de Zana zorilor, Ileana cea sireata, Florita din codru.

O sedere de cateva luni, in toamna anului 1873, ca arhivar la Consistoriul din Oradea, ii da prilejul sa adune noi impresii despre oameni, incepand sa scrie chiar aici nuvela Popa Tanda.

Spre finele anului, Slavici se inapoiaza la Viena spre a-si ingriji sanatatea. Cu acest prilej, a fost ajutat baneste de Junimea. In toamna anului 1874, vine la Iasi. Dupa doua luni, il gasim la Bucuresti intai ca secretar al Comisiei pentru documentele Hurmuzachi, iar mai tarziu ca redactor al ziarului Timpul, unde va lucra pana la 1880, avand colegi pe Eminescu si Caragiale; dupa acest an va fi numai colaborator.

In 1881, ii apare volumul Novele din popor, recenzat elogios de catre Eminescu. In aprilie 1884, revine in Transilvania si incepe sa conduca la Sibiu ziarul Tribuna, in ale carui pagini se preconiza crearea unei literaturi „in continua atingere cu masele mari ale poporului„, scrisa intr-o limba inteleasa de toti romanii.

Printre colaboratorii Tribunei se numara si George Cosbuc, care publica aici o serie de idile si balade, in frunte cu Nunta Zamfirei (1889).

Platind cu un an de inchisoare conducerea Tribunei, Slavici paraseste, in 1890, Sibiul, revenind la Bucuresti. La 1 ianuarie 1894, editeaza, impreuna cu I.L. Caragiale si G. Cosbuc, revista Vatra, care apare pana in 1896. In deceniile urmatoare, tipareste volumele: Din batrani (I: 1902, II: 1905); Mara (1906); Inchisorile mele (1921); Cel din urma armas (1923); Amintiri (1924); Lumea prin care am trecut (apare postum, in 1930).

Paralel cu creatia literara, Slavici a desfasurat o neobosita activitate didactica, ca profesor si autor de manuale scolare.

Spre sfarsitul vietii, a fost inchis – din cauza convingerilor sale politice – de guvernul roman in 1916 (5 saptamani) si in 1918, cand a fost condamnat la 5 ani si apoi gratia.

In perioada detentiunii la Vacaresti, scriitorul a cunoscut pe detinutii socialisti, conducatorii grevei din 13 decembrie 1918, printre care si pe I.C. Frimu.

Ioan Slavici s-a stins din viata la 17 august 1925, la Panciu.

Sursa: Viorel Alecu, Alexsndru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura romana – Editura didactica si pedagogica Bucuresti 1969

Lasă un comentariu