Opera lui Ioan Slavici

Ioan Slavici

Desi a debutat ca dramaturg prin comedia Fata din birau si a scris dupa aceea inca alte comedii si drame istorice, desi a scris numeroase romane, dintre care Mara se detaseaza, dupa apreciera lui G. Calinescu, „aproape ca o capodopera„, totusi Slavici este cunoscut mai mult ca nuvelist.

Gura satului este o nuvela construita pe dragostea dintre Marta – fiica Saftei si a lui Mihai, tarani instariti – si Miron, cioban sarac. Initial, sub influenta „gurii satului„, parintii Martei refuza casatoria acesteia cu Miron, acceptand-o in cele din urma. Nuvela, prin profunzimea analizei relatiilor sociale si prin psihologia eroilor, reflecta mentalitatea si traditiile satului transilvanean din a doua jumatate a secolului al XIX-lea.

Daca in Gura satului umorul este absent, in schimb, in Budulea Taichii si in Popa Tanda, el abunda.

Hutu, din Budulea Taichii, este tipul intelectualului ridicat din randurile taranimii, care, dupa ce a absolvit seminarul si teologia in strainatate, se reintoarce in satul natal si se casatoreste cu una din fiicele fostului sau invatator, Claita, dedicandu-si viata ridicarii culturale a celor din mijlocul carora s-a nascut. Tatal lui Hutu, Budulea, este tipul taranului simplu, care pretuieste si admira pe cei cu invatatura si e mandru de feciorul lui.

Popa Tanda, din nuvela cu acelasi nume, este, in mijlocul poporenilor sai, un model de virtute si energie civica. Ajuns preot in Saraceni, eroul, pe numele adevarat Trandafir, se hotaraste sa munceasca din rasputeri pentru ridicarea materiala a satului, care nu intamplator fusese numit Saraceni.

Dupa multa „tandalitura” – umblase printre sateni, de unde si numele eroului: Popa Tanda – acesta reuseste pana la urma sa schimbe fata satului.

Valoarea literara a acestei nuvele a fost apreciata intaia oara de Eminescu. In 1881, poetul scria ca nuvela Popa Tanda este o creatie antalogica „demna de a figura in orice carte de citire„. Eroul nuvelei este numit „un margaritar de popa romanesc, cu gura de lup si inima de miel, care mai cu bataia de joc, mai cu sfatul, dar cu pilda proprie mai cu seama, ridica nivelul moral si material al unei pustietati cum e (aceea) a Saracenilor…

O alta nuvela de valoare este Comoara. Taranul sarac Dutu gaseste o comoara, putin timp dupa ce-i incoltise in minte ideea imbogatirii pe aceast cale. Pana atunci, Dutu fusese un om cinstit, cu dragoste pentru sotie si copii. „Sanatos sa fii, si ti-e destul un pumn de malai, ca nici pe-un imparat sa nu te dai!” – spunea el adesea. Dupa ce gaseste o comoara se schimba subit: stapanirea ei il duce spre ferocitate: „e gata sa-si apere cu viata avutul si sa curme viata celui ce vrea sa se atinga de el.” Devine banuitor, ascunzand comoara intr-un loc intr-altul, pana cand ia hotararea sa plece la Bucuresti cu o parte din ea. Inapoiat in sat, dupa ce ultimele monede ascunse in captuseala caciulii sunt predate subprefectului, Dutu isi recapata linistea sufleteasca: „Vezi, Dutule, – ii spune Stanca, sotia sa -, a fost destul sa dai caciula din mana (cu monede), pentru ca sa fii om iar in toata firea.

Dutu revine omul linistit si echilibrat de altadata, deoarece – spre deosebire de Lica si Ghita din Moara cu noroc – el nu dobandise averea prin crima (ori prin complicitate la crima), ci printr-o intamplare mai mult „blestemata” decat norocoasa.

Slavici a mai analizat in spirit realist viata satului transilvanean si in unele nuvele: Padureanca, La crucea din sat, Scorman, Vatra parasita s.a.

Justetea observatiilor lui Eminescu in ceea ce priveste valoarea psihologica si literara a nuvelelor lui Slavici e confirmata nu numai de supravietuirea lor, dar si de aprecierile unor critici de mai tarziu, in frunte cu G. Calinescu: „Daca ar fi avut mai multa capacitate de lucru, Slavici ar fi putut da o comedie umana a satului.

Finetea de bun cunoscator al naturii omenesti, talentul de a-si alege din popor figuri darze, dotate cu vointa si perseverenta, pe care, punandu-le sa se miste in situatii dramatice, le analizeaza cu profunzime, darul de a transfigura artistic realitatea – intr-un cuvant, calitatile de prozator ale lui Slavici – culmineaza in romanul Mara, prin care devine precursorul al lui Rebreanu.

Caracterul poplar si realist al prozei lui Slavici nu este un fenomen intamplator, ci rezultatul unui efort constient.

Un loc deosebit il ocupa Slavici, in literatuera romana prin scrierile memorialistice: Inchisorile mele si Amintiri. In Amintiri, autorul aduce pretioase marturii despre Eminescu, Creanga, Caragiale, Cosbuc si Maiorescu.

Sursa: Viorel Alecu, Alexsndru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura romana – Editura didactica si pedagogica Bucuresti 1969

A fost articolul de ajutor?

0 / 0

%d blogeri au apreciat: