Istoria telepatiei

Din punct de vedere istoric, ideea comunicarii directe intre doua minti, ca notiune deosebita de vederea secundara sau clarviziune in general, este de data relativ recenta. Chiar si predecesoarea sa imediata, „citirea gandurilor”, prin care a fost initial stabilita distinctia, a patruns in limba abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Drept rezultat, desi exista marturii din toate epocile si din toate zonele geografice asupra credintei in acest gen de comunicare, este rareori posibil sa se faca o distinctie clara intre ea si alte tipuri de perceptie extrasenzoriala. De exemplu, cand regele Siriei s-a plans ca in tabara lui este probabil un spion, iar un slujitor i-a raspuns ca „spionul” era profetul Elisha din Israel care-i spunea regelui sau „vorbele pe care le rosteste maria ta in odaia de culcare”, aceasta continea implicatia ca Elisha isi procura informatiile prin ESP (extra-sensory perception), dar nu se indica daca prin telepatie sau clarauditie.

La inceputul secolului al XIX-lea incepuse sa se contureze ideea ca gandurile si sentimentele pot fi transmise la distanta direct de la o persoana la alta; o forma de comunicare diferita, superioara si mai personala fata de clarviziune, la al carei sens incepuse sa se asocieze imaginea unei tiganci ghicitoare la balci. Incepusera sa circule istorisiri despre oameni renumiti – barbati, femei – care s-au pomenit dintr-o data, fara vreun motiv aparent, coplesiti de o adanca intristare; cu posta urmatoare au primit vestea ca vreo ruda sau prieten apropiat a murit. In timp ce lucra unele compozitii ale sale, in 1833, Schumann a fost urmarit timp de patru zile de un pasaj muzical care-l facea sa-si imagineze numai tablouri cu cosciuge si chipuri deznadajduite de durere; incercand sa-i gaseasca un titlu, i-a venit in minte „Leichenphantasie” (Fantezie funerara). Abia atunci cand a sosit o scrisoare de la o cumnata anuntandu-l de moartea fratelui sau a simtit Schumann ca „totul se explica”, iar compozitia a fost rebotezata „Nocturna”.

Prima prezentare oficiala a fenomenului de citire a gandului ca notiune independenta a fost facuta intr-o comunicare de catre William Barrett, profesor de stiinte la Colegiul Regal de Stiinte din Dublin. Barrett urmarise experientele mesmerice ale unui prieten, iar unul dintre copii din sat ce fusese testat – observase Barret – putea „simti” si „gusta” ce simtea sau gusta hipnotizatorul.

Frederic Myers si-a dat totusi seama ca are nevoie de un alt termen deoarece „citirea gandurilor” ajunsese sa fie utilizat pentru a desemna o forma de spectacol apreciata de publicul de music-hall in care artistii se prefaceau ca pot citi gandurile, cand de fapt se dedau la inselatorie. El a propus termenul de „telepatie”, definind-o ca pe „comunicarea impresiilor de orice fel de la o minte la alta pe cale independenta de caile cunoscute ale simturilor”; si, spre deosebire de atatea alte incercari de grefare a unor perfectionari in terminologie, acest termen „a prins” nu numai in randul cercetarilor metapsihice, ci si intr-al publicului larg.

A fost articolul de ajutor?

0 / 0

%d blogeri au apreciat: