AMENEMHAT al III-lea (1831-1786)


AMENEMHAT al III-lea

Amenemhat al III-lea, fiul şi urmaşul lui *Sesostris al III-lea, este al 6-lea faraon al dinastiei a XII-a. Pe baza documentaţiei de care dispunem nu se poate accepta existenţa unei coregenţe între cei doi faraoni, tată şi fiu, aşa cum apare în anumite lucrări de sinteză.

Amenemhat al III-lea a avut o domnie lungă şi prosperă. Relatările lui Manethon nu se pot utiliza pentru a stabili durata domniei sale, iar în Canonul Regal din Torino (col. V. 25) s-a păstrat numai cifra 40, incompletă. Ţinând cont de mărturiile contemporane faraonului, ultimul an de domnie atestat este cel de-al 45-lea în conformitate cu textul unei inscripţii de la Serabit el-Khadim din Sinai. Pe baza unui pasaj al P. Illahun VI ar fi existat şi anul al 46-lea de domnie.

Prima soţie a suveranului se numea Aat, care a decedat la vârsta de 35 de ani, iar numele celei de-a doua a rămas necunoscut. Neferuptah, Hetephathor şi Nebuheteptikhered sunt considerate fiicele lui Amenemhat al III-lea. Deşi nu există o unanimitate de opinii în rândul egiptologilor, considerăm că atât Amenemhat al IV-lea, cât şi regina *Neferusobek sunt copii faraonului.

În prima parte a domniei sale, Amenemhat al III-lea a ordonat construirea complexului său funerar de la Dahshur. Acesta era alcătuit dintr-un templu al văii, ale cărui urme au fost descoperite la marginea deşertului, edificiu care a fost legat prin intermediul unui drum de acces lung de 600 m de templul mortuar, actualmente complet distrus.

La sud de drumul de acces există un complex de clădiri, probabil folosit pentru locuit (un palat ?) atâta timp cât a durat construirea piramidei. Au fost descoperite şi resturile unor case aparţinând preoţilor.

Piramida în sine era din cărămidă şi avea o bază de 105 m. În interiorul ei există coridoare şi camere destinate regelui, celor două regine (dintre care unele pentru Aat), dar şi nişe în beneficiul ka – ului faraonului. În apropierea piramidei francezul J. de Morgan a descoperit şi mormântul prinţesei Nebuheteptikhered.

Din cauza unor avarii considerabile ale piramidei, probabil în anul al 15-lea al domniei lui Amenemhat al III-lea, înainte de finisarea camerelor interioare, monumentul a fost abandonat. Prin urmare, regele şi-a construit un complex funerar nou, la Hawara, unde a şi fost înmormântat.

La Hawara, o localitate aflată la intrarea în oaza Fayyum, complexul funerar al faraonului poartă amprenta structurii incintei sacre a faraonului *Djoser de la Saqqara, fiind unul dintre cele mai mari (160 x 385m) şi mai elaborate din întregul Regat Mijlociu.

Din piramida de cărămidă, iniţial având o înălţime de 60 m, actualmente există o ruină de cca. 25 m, care a fost amănunţit investigată, între 1888-1889, de către egiptologul britanic Fl. Petrie. Pe baza unor inscripţii descoperite în anticamera mortuară, se pare că pe lângă rege, cel puţin temporar, a fost înmormântată şi prinţesa Neferuptah. Mormântul în sine se remarcă prin intermediul camerei care are forma literei T, fiind executată dintr-un singur bloc de piatră care, după aprecierile lui Petrie, trebuia să aibă în jur 110 tone. Deasupra camerei mortuare a fost construită o boltă arcuită care avea menirea de a susţine interiorul edificiului.

La sud de piramidă se află templul funerar numit de autorii clasici „Labirint“. Dimensiunile acestei construcţii dreptunghiulare erau apreciabile, după unii egiptologi de 180 x 160 m, iar după alţii mult mai mari, de 304 x 243 m. Probabil, din aceste motive Herodot afirma: „…Labirintul însă întrece până şi piramidele“. La origine, edificiul era destinat celebrării cultului funerar al faraonului, asociat cu zeul dinastic Sobek.

Ceea ce a văzut Herodot este a doua etapă a existenţei acestei construcţii, datând de la sfârşitul dinastiei a XXV-a, când a fost mărită pentru a include şi mormintele unor conducători locali.

Ulterior, în Perioada Greco-Romană, „Labirintul“ a fost transformat într-un pantheon al zeilor din oaza Fayyum.

Există unii specialişti care consideră că termenul grec labyrinthos este de origine egipteană, provenind din expresia faraonică ra-per „intrarea casei“, adică a templului funerar care preceda piramida lui Amenemhat al III-lea. După A. B. Lloyd, cel care a încercat o reconstruire a edificiului pe baza datelor oferite de săpăturile arheologice ale lui Petrie şi a mărturiilor autorilor clasici (mai ales Herodot, Diodor, Strabon, Plinius), labyrinthos este un cuvânt de origine indo-europeană, derivând din glosa lidiană labrys „axă“, iar semnificaţia termenului este de „Casa axei duble“.

Asocierea dintre „Labirint-ul“ minoic şi cel egiptean s-a datorat planului edificiului, descris de către Herodot după cum urmează: „Are douăsprezece curţi acoperite, cu porţile faţă în faţă, şase spre miazănoapte şi şase spre miazăzi, aşezate una lăngă alta. Pe dinafară sunt înconjurate de unul şi acelaşi zid. Înăuntru se află două şiruri de încăperi, unul sub pământ, iar altul înălţat deasupra lor. Încăperile sunt trei mii la număr, la fiecare cat câte o mie cinci sute…“(II. 148).

Aproape de actualul sat Biyahmu, Amenemhat al III-lea a ridicat două statui de dimensiuni considerabile (cca. 20 m), care îl reprezentau şi care erau orientate spre Lacul Moiris / Birket Qarum.

La fel, în oaza Fayyum a început construirea unui templu la Medinet Madi, destinat zeilor Sobek şi Renenutet, edificiu terminat de către *Amenemhat al IV-lea. În Epoca Greco-Romană, Amenemhat al III-lea a fost adorat în calitate de zeitate protectoare, sub numele de Lamares (derivat din Ni-Maat-Re).

La sud-est de piramida lui Amenemhat al III-lea de la Hawara, în 1956, arheologii egipteni N. Farag şi Z. Iskander au descoperit mormântul prinţesei Neferuptah, care la origine era probabil o piramidă. Actualmente suprastructura edificiului nu mai există, în schimb camera mortuară conţine încă sarcofagul şi echipamentul funerar al fiicei regelui, dar din păcate este inaccesibilă datorită apei freatice.

Pentru a controla nivelul apelor Nilului în perioada de revărsare, Amenemhat al III-lea a amenajat zona Fayyum-ului, în special prin lărgirea canalului care conecta lacul Moiris / Birket Qarum şi Nilul, dar şi prin terminarea unor lucrări hidraulice, cum ar fi ridicarea unor baraje. Aceste amenajări erau absolut necesare dacă avem în vedere faptul că la Semna şi Kumma, existau nilometre care indicau şi pentru domnia lui Amenemhat al III-lea nivele ridicate ale inundaţiei Nilului. Începând cu anul al 5-lea de domnie a suveranului, în cele două localităţi sudice au fost înregistrate 18 relevee ale înălţimii apelor Nilului. Construcţiile hidraulice ale regelui au fost consemnate şi de către autorii clasici (Herodot, Diodor, Strabon şi Tacitus).

Din cele relatate până acum reiese faptul că cele mai importante edificii au fost construite pe teritoriul Deltei Nilului. Există urme ale activităţii edilitare ale faraonului la Kom el-Hisn, la Bubastis (unde a fost construit un templu de dimesiuni mai mari, de unde provin capetele celebrelor statui colosale ale regelui, dar şi scenele care sunt mărturii ale celebrării jubileului sed), la Tanis etc.

Pe lângă aceste localităţi mai dispunem şi de mărturii sporadice referitoare la monumentele lui Amenemhat al III-lea existente pe teritoriul controlat de el: la Memphis, la el-Lisht (o capelă destinată jubileului sed), la Abydos şi Quban (temple ridicate în cinstea zeilor Amon şi Wepwawet).

Pe lângă consemnarea aproape anuală a fluctuaţiilor apelor Nilului la Semna şi Kumma, o altă activitate sistematică a faraonului a fost organizarea unor expediţii în Sinai. Inscripţiile publicate de K.-J. Seyfried consemnează 21 de expediţii în special la Serabit el-Khadim, dar sporadic şi la Wadi Maghara şi Wadi Nasb. Cele aproximativ 60 de inscripţii sunt mărturii ale unor expediţii îndreptate spre carierele de piatră semipreţioasă ale Sinai-ului. În anul al 9-lea al domniei sale, Amenemhat al III-lea a lărgit templul de la Serabit el-Khadim ridicat în cinstea zeiţei Hathor, divinitate asociată cu turcoaza.

Alte expediţii au fost întreprinse spre carierele de la Wadi Hammamat, Wadi el-Hudi şi Toshka. În conformitate cu textul unei inscripţii datând din anul al 10-lea al domniei sale, Amenemhat al III-lea a inaugurat exploatarea minelor de galenă de la Gebel Zeit.

Graniţa sudică a Egiptului rămâne stabilită la Semna, pe teritoriul Nubiei. În privinţa Asiei vestice, datele de care dispunem nu permit să stabilim cu certitudine natura relaţiilor avute cu prinţii locali. În orice caz, scarabeii şi cei doi sfincşi ai faraonului descoperiţi la Ugarit, apoi un vas de obsidian şi de aur de la Byblos probabil reprezintă daruri ale lui Amenemhat al III-lea acordate conducătorilor locali.

Deşi se pare că Egiptul de pe vremea domniei lui Amenemhat al III-lea era un stat centralizat , cu o administraţie bine organizată, datele de care dispunem în acest sens sunt reduse. Inscripţiile vorbesc de un vizir numit Kheti şi de mai mulţi înalţi demnitari care au îndeplinit funcţia de „supraveghetor al Egiptului de Sus“.

Din vremea domniei lui Amenemhat al III-lea datează şi cele 23 de documente numite Papirii de la Ramesseum, descoperite în 1896 de către J. E. Quibell, care cuprind şi variantele unor opere literare clasice cum ar fi Povestea lui Sinuhet sau Povestea ţăranului bun de gură.

Sursa: Miron Cihó, Lexiconul Faraonilor



Categorii:Istorie

Etichete:, , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: