Caracatitele gigantice


Foto: commons.wikimedia.org

Foto: commons.wikimedia.org

Ne-au ramas numeroase povesti marinaresti despre caracatite gigantice, ale caror brate de zeci de metri lungime apucau corabiile si le zdrobeau ca pe o coaja de nuca. Victor Hugo, ca si Jules Verne, descriu in cartile lor luptele duse de marinari cu acesti monstri ce au înfierbantat imaginatia atator generatii de navigatori.

Cefalopodele uriase nu sunt totusi o scornire.

Inca de pe vremea romanilor, Pliniu scria despre un exemplar de caracatita al carui cap avea marimea unui butoi de 15 amfore (500 l).

In anul 1745, episcopul norvegian Pontopiddan scria despre o sepie uriasa, al carei corp, iesind din apa ca o insula, ar fi avut un diametru de 2,5 km.

Mai aproape de adevar se gaseste naturalistul francez Bulion, care, in vestita sa carte Istoria naturala, relata o intamplare petrecuta cu o sepie care, esuand pe un tarm stancos de pe coasta Scandinaviei, in apropierea comunei norvegiene Asahong, „a trebuit sa piara acolo, dupa ce cu bratele ei aproape ca a dezradacinat cativa copaci de pe mal„.

Faptul ca in ultimii 70-80 de ani s-au semnalat monstri cu lungime totala de 15-20 m (se include aici si lungimea bratelor) nu trebuie sa ne mire. La muzeul din New York este expus un exemplar de Architeuthis princeps, cu brate lungi de 13 m, avand diametrul de mai bine de o jumatate de metru. Sectiunea maxima a corpului acestui monstru depaseste 2,60 m. In muzeul din Miami este conservat un brat de 23 m lungime, aruncat de valuri in anul 1897 pe tarmul peninsulei Florida.

Caracatitele gigantice traiesc si pandesc prada, ascunse in crapaturile stancilor sau in adaposturi de forma unui dig circular. Desi sunt inzestrate cu dimensiuni si arme ce te uimesc, aceste animale au dusmani redutabil cum sunt casalotii, delfinii, pestii-spada care duc adevarate lupte homerice.

O pagina antologica despre „talentul” caracatitei de a-si schimba culoarea corpului ne-o ofera Darwin in pasionantele sale insemnari facute in cursul calatoriei intreprinse in jurul lumii la bordul vasului „Beagle”. „Am urmarit de mai multe ori cu interes obiceiurile unui Octopus sau caracatita. Desi foarte numeroase in baltoacele lasate de reflux, aceste vietati nu puteau fi prinse asa usor. Cu ajutorul bratelor lungi si al ventuzelor cu care sunt inzestrate, ele pot sa se ascunda in crapaturile cele mai inguste; apoi, odata fixate acolo, e necesara o mare putere pentru a le smulge… Aceste vietati mai scapa de urmaritori printr-o extraordinara putere cameleonica de a-si schimba culoarea. Ele se dovedesc in stare sa-si ia coloratia dupa natura fundului apei peste care trec; in apa adanca, coloritul lor general este purpuriu-inchis, insa cand se afla pe uscat sau in apa mica, aceasta culoare intunecata se schimba intr-alta galben-verzuie. Coloritul lor, cercetat mai in amanunt, este de fapt cenusiu, cu numeroase pete marunte de un galben viu; unele din ele variaza in intensitate, altele dispar cu totul si apoi reapar alternativ. Schimbarile se produc in asa fel, incat un val de nori, variind culoarea de la rosu-hiacint la castaniu-inchis, trece neincetat peste corpul lor. Orice parte a corpului supusa unei usoare descarcari galvanice devine aproape neagra„.

Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris



Categorii:Animale

Etichete:, , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: