Navigarea aeriana a paianjenilor


funigei

In anul 1783, cand toata lumea sarbatorea uimitoarea performanta a fratilor Joseph si Etienne Montgolfier, de a se inalta intr-un balon umplut cu aer cald, aducand astfel o stralucita confirmare a legilor plutirii in oceanul aerian, nimeni nu gandea, poate, ca o performanta similara, de proportii mult mai reduse insa, realizau niste paienjenasi nebagati in seama. Nimanui nu-i trecea prin minte sa faca atunci o legatura intre impresionantele aerostate care vor deschide era zborurilor si firisoarele argintii care plutesc in aer in dupa-amiezile senine de toamna. Pentru aceste destramari ca de borangic, poporul nostru a gasit numirea gingasa de funigei si a tesut in jurul lor minunate legende.

In realitate, firisoarele argintii nu sunt decat originalele aparate de navigatie aeriana ale unor paianjeni cat o gamalie de ac, cunoscuti sub numele stiintific de Epiblemum scenicum.

Noaptea dorm pe sub frunze. Dis-de-dimineata incep sa furnice neastamparati imprejurimile. Ca la o comanda se opresc, isi intind si isi intepenesc bine piciorusele, apoi isi lasa capul in jos si-si inalta abdomenul spre cer. Din tubuletele pantecelui incep sa izvorasca cu iuteala firisoarele. In cateva clipe ele ating un metru lungime.

Cand animalul socoteste ca a fabricat fire indeajuns si cand acestea iau o pozitie perfect verticala, se da comanda de plecare. Piciorusele se strang sub abdomen si dintr-o data sute de „aparate” se indreapta spre cer. Ca si primele aerostate construite de om, micutele aparate vor fi inaltate prin forta ascensionala a coloanelor de aer cald de la suprafata pamantului.

Daca pe vremea fratilor Montgolfier ar fi pornit in acelasi timp si aproape de pe acelasi loc atatea baloane, am fi asistat la o cumplita catastrofa aeriana. Si, totusi, micile aparate ale fabricantilor de funigei nu se ciocnesc niciodata intre ele. Ce taina ascund ele oare? Nimic mai simplu si mai ingenios! Prin frecarea de tuburile filifere, toate firele se incarca cu acelasi fel de electricitate – cu electricitate negativa, de aceea paianjenii se indeparteaza unul de celalalt de cate ori se aproprie prea mult.

Dupa pranz, pe masura ce aerul se raceste, micile aparate coboara, aterizand din intamplare in parul si pe hainele noastre. Alteori, paianjenii grabesc insisi aterizarea, strangand sub ei firul ca pe un ghemotoc, cu ajutorul picioarelor.

Micii calatori aerieni sunt foarte curajosi. Povestesc aviatorii ca i-au intalnit la inaltimi de peste doua mii de metri, iar marele naturalist Darwin i-a surprins coborand pe coverta vasului „Beagle”, la o distanta de 96 de kilometri de tarm. Se citeaza cazuri cand in 5-6 ore, ajutati de curenti puternici, navigatorii aerieni au strabatut peste 200 de kilometri, ceea ce, trebuie sa recunoastem, la proportiile lor si la fragilitatea aparatelor folosite, constituie o performanta uimitoare.

De ce pornesc in asemenea expeditii micii paianjeni aeronauti?

Lunga lor calatorie nu este un simplu voiaj de placere. Ea le ajuta sa-si imprastie cat mai departe neamul, prin locuri unde hrana este mai lesne de gasit, iar incarcarea firelor prin frecarea tuburilor filifere cu acelasi fel de electricitate este un fenomen de adaptare. Respingerea electrica inlatura primejdia aglomerarii prin aterizarea unui mare numar de zburatori in acelasi loc.

Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris



Categorii:Animale

Etichete:, ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: