China in secolul al-II-lea i.e.n


Aproximativ 1.500 de ani înaintea erei noastre a luat fiinţă în bazinul cursului mijlociu al fluviului Huang He unul dintre cele mai vechi state din lume — Statul chinez. Centrul acestui stat se afla în regiunea situată la apus de Marea câmpie a Chinei, acolo unde Huang He primeşte din dreapta pe marele afluent Veihe şi apoi, cotind spre răsărit, pătrunde în şes. În cursul mileniului I î.e.n., chinezii şi-au extins foarte mult posesiunile, învingând popoarele „barbare” vecine, fie prin forţa armelor, fie retrăgându-se vremelnic din faţa acestora şi biruindu-le totuşi prin puterea civilizaţiei lor mai înaintate, vechii chinezi s-au răspândit în Asia de răsărit pe un teritoriu întins, de la deşerturile şi stepele din zona temperată, la nord, până la zona silvică tropicală, la sud, cuprinzând şi bazinul fluviului Yangtze.

Cu câteva secole înaintea erei noastre, chinezii au înaintat spre răsărit până la mările periferice ale Oceanului Pacific şi au navigat pe aceste mări. Pe ţărmurile mării Galbene ei au descoperit peninsulele Şandun, Liaodun şi Coreea, iar apoi, trecând peste larga strâmtoare a Coreei, au descoperit principala insulă japoneză Hondo (Honshu) şi insulele Kyushu şi Shikoku din sudul Japoniei. Înaintând spre sud, chinezii au descoperit întregul litoral continental al Mării Chinei de Răsărit, au traversat Tropicul de Nord şi, trecând peste o strâmtoare largă, au descoperit insula Taiwan. Mergând mai departe, spre sud-vest, ei au descoperit Marea Chinei de Sud cu golful Tonkin, întreaga Indochină de nord-est, bazinul fluviului Roşu (Song-Koi) insula Hainan şi zona răsăriteană de pe litoralul peninsulei Indochină. În secolul al II-lea î.e.n., sub domnia împăratului U Di, chinezii au cucerit Vietnamul. Spre apus, în secolul al III-lea î.e.n., chinezii au extins graniţele statului lor până la lanţul Nanşan şi munţii Sino-Tibetani, adică până la marginile de nord-est şi de est ale podişului Tibetan.

Înaintând spre sud şi spre vest, chinezii au descoperit în secolul al III-lea î.e.n. aproape toate teritoriile de pe cursul mijlociu şi inferior al marilor fluvii care se varsă în mările Oceanului Pacific — de la Ialu, la graniţa cu Coreea, până la Mekong în Indochină. Vechii chinezi aveau însă noţiuni dintre cele mai fantastice despre cursul superior al marilor fluvii din Asia de răsărit, precum şi despre podişul Tibetului, de unde izvorăsc ele.

În secolul al III-lea î.e.n. chinezii aveau o idee foarte vagă despre ţinuturile situate la nord de Marea Câmpie Chineză şi de cotul fluviului Huang He, precum şi la vest de acest cot. Or, tocmai din această direcţie China a fost ameninţată timp de multe secole de primejdia cea mare a incursiunilor întreprinse de nomazii războinici. Pentru a se apăra împotriva lor, chinezii au început să construiască în secolul al IV-lea î.e.n., în zona premontană situată la apus de cotul fluviului Huang He — Marele zid chinezesc. În secolele III—II î.e.n. ei au prelungit zidul spre răsărit de Huang He până la golful Liaodun din Marea Galbenă, iar spre apus, de-a lungul graniţelor sudice ale deşertului Alashan. În felul acesta zidul traversa cursul superior al râului Edzin-Gol şi ajungea până la trecătoarea largă dintre munţii Beişan şi Nanşan. Ridicarea acestei construcţii — cea mai mare din istoria antică — a fost posibilă numai în urma unei cercetări geografice şi topografice minuţioase a regiunilor prin care trecea zidul.

Dar această construcţie de o amploare nemaivăzută, cu fortăreţe, turnuri de pază şi un zid de 1.000 de mile, n-a putut să apere China împotriva incursiunilor triburilor nomade din stepă. La hotarul dintre secolele III—II î.e.n., cei mai primejdioşi duşmani ai chinezilor erau hunii. În anul 206 î.e.n., unul dintre conducătorii hunilor, Mode, a organizat o puternică uniune militară de triburi şi a fost proclamat şaniui (mare conducător) al hunilor. Curând, Mode a început incursiunile spre sud-vest împotriva Chinei şi spre vest împotriva vecinilor săi — iuecizii, popor nomad care vorbea una dintre limbile iranice. În istoria antică, ei sunt cunoscuţi şi sub numele de kuşani. (Perşii antici numeau triburile înrudite cu kuşanii — saki, iar grecii antici le spuneau sciţi-masasageţi). În acea vreme iuecizii stăpâneau în stepă o ţară care se întindea spre apus de cotul fluviului Huang He până la râul Sulehe inclusiv, între munţii Nanshan (la sud) şi Altaiul din Gobi (la nord). La începutul secolului al II-lea î.e.n., hunii i-au alungat pe iuecizi departe spre apus, în bazinul lacului Lobnor, pe teritoriul situat între Tian-Shanul de est şi podişul Tibetului. Dar şi acolo i-au urmărit şi i-au înfrânt (anul 177 î.e.n.), „trecându-i prin foc şi sabie sau supunându-i pe toţi”. După această înfrângere, fiul căpeteniei iuecizilor ucise de huni, a pornit cu poporul său şi mai departe spre apus, dincolo de Tian-Shanul central, pe teritoriul dintre fluviile Sîr-Daria şi Amu-Daria.

În această perioadă, şi China a avut foarte mult de suferit din pricina incursiunilor hunilor. Împăraţii chinezi din prima dinastie Han (sau de Apus) au fost nevoiţi să încheie cu ei tratate înjositoare „de pace şi rudenie”, adică să dea de soţii căpeteniilor hunilor principese chinezoaice şi să le trimită în fiecare an tribut. Dar cu toate că primeau tribut, hunii continuau să năvălească în posesiunile chineze, pustiindu-le, răpind vitele, omorând sau luând în captivitate locuitori paşnici. Pentru a lupta împotriva acestui popor care îşi petrecea viaţa pe cai, era nevoie de unităţi de cavalerie mari şi bine instruite. Călăreţii chinezi, însă, care — ca toţi soldaţii chinezi — erau recrutaţi din rândurile sărăcimii oraşelor sau ale ţăranilor lipsiţi de cai, nu se puteau compara cu hunii învăţaţi să călărească din copilărie. Cu hunii puteau lupta cu succes numai alte triburi nomade, la fel de mobile ca şi ei. Chinezii au fost nevoiţi să-şi caute aliaţi printre nomazii ostili hunilor.

Ştirea despre înfrângerea totală a iuecizilor de către huni a ajuns repede în China. Au trecut însă mai bine de 30 de ani până când guvernul Chinei, care se întărise după urcarea pe tron a împăratului U Di (anul 140 î.e.n.), s-a hotărât să folosească acest eveniment în interesul său şi să încheie o alianţă cu iuecizii în vederea unei lupte mai active împotriva hunilor.

Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici



Categorii:Istorie

Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: