Pelerini-exploratori chinezi în India în secolul IV—VII e.n.


Pe drumul lui Cian Ţian au pornit la începutul erei noastre, din India spre China, primii misionari budişti, care au răspândit noua religie printre popoarele din Asia centrală şi de est. În direcţia inversă, pe acelaşi drum bătătorit, greu, dar relativ scutit de pericole, se îndreptau mai târziu spre India „la locurile sfinte”, pelerini chinezi. În anul 399 chinezul Fa Sian — călugăr budist — a început un astfel de pelerinaj. El a trecut prin Asia centrală în India de nord-vest, a petrecut în India mulţi ani strângând manuscrise şi relicve budiste, a vizitat în acest scop locurile sfinte budiste din multe regiuni ale ţării, în special din India de nord. Fa Sian s-a întors în patrie pe mare. El s-a urcat pe corabie în delta Gangelui, a vizitat Ceylonul şi lava, iar de acolo a plecat spre China, unde a ajuns în anul 414. Fa Sian a întocmit lucrarea „Fo go ţzi” (însemnări despre vizitarea ţărilor budiste), care a ajuns până în vremurile noastre, fiind tradusă într-o serie de limbi şi reeditată cu comentarii ample. Ea cuprinde, în afară de prezentarea destul de amănunţită a locurilor şi cărţilor sfinte, scurte descrieri ale ţărilor străbătute de el şi ale vieţii localnicilor.

Tot pelerin a fost şi marele călător chinez din secolul al VII-lea, Siuan Ţzan. Călătoria lui Siuan Ţzan a durat 16 ani (629—645). În Asia centrală el a repetat aproape întocmai itinerariul lui Cian Ţian. La sud de Amu-Daria (din regiunea oraşului Balh) el a trecut munţii Hinducuş pe valea râului Kabul, a străbătut trecătoarea Haiber spre fluviul Ind şi a traversat către răsărit Punjabul. El a vizitat apoi toate ţările din India de nord până în Bengal inclusiv, a fost într-o serie de regiuni de pe litoralul peninsulei India (în afară de partea cea mai sudică), iar la înapoiere a urcat pe cursul inferior şi mijlociu al Indului până în Punjab, s-a întors iarăşi pe malurile fluviului Amu-Daria, iar de acolo în patrie.

Pe baza materialelor strânse în timpul călătoriei, Siuan Ţzan a întocmit lucrarea „Însemnări despre ţările din apus”, care s-a bucurat de o imensă popularitate timp de mai multe secole. „El a fost un adevărat cercetător al noilor ţări în accepţia modernă a acestui cuvânt” (E. Reclus). Pentru istoricii din evul mediu timpuriu, „însemnările” au constituit unul dintre cele mai importante izvoare pentru studierea ţărilor din Asia centrală şi mai cu seamă a Indiei. „Descrierea lui Siuan Ţzan reprezintă o adevărată comoară de date despre situaţia politică şi despre religia Indiei în perioada Harşi” (secolul al VII-lea î.e.n.) — spun cunoscuţii istorici indieni N. K. Sinha şi A. C. Banerje. Poporul chinez a creat multe legende despre călătoriile şi aventurile lui Siuan Ţzan. În secolul al XVI-lea, scriitorul chinez U Cen-en a strâns aceste legende şi le-a prelucrat creator în cunoscutul său roman fantastic „Călătorie în apus”.

Pelerinii-exploratori chinezi din prima jumătate a secolului al VII-lea nu mai ocoleau podişul înalt al Tibetului, unde domnitorul Sronţzan-gambo introdusese budismul. Pelerinii budişti chinezi şi tibetani au explorat drumurile mai scurte din China de răsărit spre India şi, în a doua jumătate a secolului al VII-lea, armata tibetană trimisă de Sronţzan-gambo, aliată cu China, a trecut munţii Himalaia prin pasurile situate la mare altitudine şi a coborât în valea Gangelui.

Legătura regulată dintre China şi India se menţinea şi pe mare. În anul 689 a plecat din China spre India pe mare, cu un vas comercial, pelerinul budist I Ţzin. El a mers de-a lungul ţărmurilor Indochinei şi peninsulei Malacca până în Sumatra, iar de acolo, spre sud, până în capitala statului Şrividjaia (în prezent Palembang), unde a locuit câteva luni şi a studiat limba sanscrită (capitala statului Şrividjaia era unul din centrele culturii budiste). Apoi, înaintând spre nord de-a lungul ţărmului răsăritean al Sumatrei, I Ţzin a ajuns, prin strâmtoarea Malacca, în Oceanul Indian, a traversat golful Bengal, iar în anul 691 a sosit în delta Gangelui. După ce a întreprins un pelerinaj în mai multe locuri sfinte budiste din India de nord, I Ţzin s-a întors în anul 695 în patrie, unde a întocmit o descriere amănunţită a călătoriei sale.

Probabil că în primele secole ale erei noastre, vasele comerciale chineze vizitau Filipinele şi unele insule din Indonezia, navigau spre Ceylon şi ajungeau chiar în ţări mai îndepărtate de China, situate în jurul mării Arabiei şi poate în Africa de răsărit. Dar, ca şi navigatorii mediteraneeni (de pildă, fenicienii sau grecii), chinezii au ajuns în Asia de sud după ce acolo se formaseră state cu o civilizaţie înaltă. De aceea nu se poate vorbi de descoperirea Indiei, Iranului şi Mesopotamiei, ci numai de cunoaşterea acestor ţări: de către chinezi, dinspre Extremul Orient şi de către popoarele mediteraneene dinspre apus.



Categorii:Istorie

Etichete:, , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: