Descoperirea Europei centrale de către Romani


Anumite date despre Germania apuseană au fost culese pe la mijlocul secolului I î.e.n. de Iulius Caesar, care a stabilit graniţa romană pe Rin, de la izvoare până la vărsare. Înaintarea romanilor pe teritoriul german, spre răsărit şi nord (dinspre Rin şi Alpi), s-a întrerupt apoi pe timp de aproape 40 de ani.

În anul 12 î.e.n., o expediţie militară romană de sub comanda lui Claudius Nero Drusus a coborât pe Rin şi, mergând de-a lungul braţului răsăritean al Rinului inferior, a ajuns la Marea Nordului. Cotind apoi spre răsărit, romanii au înaintat pe lângă gurile râului Amisius (Ems) până la râul Visurgis (Weser), descoperind litoralul nord-vestic al Germaniei (sau poate insulele Frizice, situate de-a lungul acestui litoral), în această zonă, unde adâncimea apei este mică, corăbiile lui Drusus au eşuat pe un banc de nisip. El şi-a condus legiunile pe uscat spre răsărit şi a ajuns până la râul Albis (Elba), dar pe drumul de întoarcere a fost ucis (anul 9 î.e.n.). În cursul următorilor doi ani, Tiberius. iar după el şi alţi comandanţi de oşti romani, urmărind un trib germanic, au înaintat de la cursul mijlociu al Rinului şi de la cursul superior al fluviului Danubios (Dunărea) spre răsărit până la Elba; în felul acesta romanii au cunoscut Elba de la izvoare până la vărsare.

În anii 4—6 e.n., în timpul unei expediţii împotriva germanilor din nord, flota lui Tiberius, după ce a ieşit din Rin, a trecut dincolo de gurile Elbei, a cotit spre nord şi a descoperit întregul litoral apusean al „peninsulei Cimbrilor” (Iutlanda), precum şi insulele din apropiere. Rezultatele geografice ale acestei expediţii sunt expuse pe scurt de învăţatul roman Pomponius Mela (prima jumătate a secolului î.e.n.): „Dincolo de gurile fluviului Albis începe marele golf Codanus, în care sunt situate câteva insule mari şi mici. Distanţele dintre insule sunt mici şi de aceea aici marea nu seamănă a mare. Despărţind insulele între ele şi pe acestea de continent, apa formează un fel de reţea ramificată de canale, toate la fel de înguste. Apoi linia coastei face o curbă şi formează un golf alungit. Aici locuiesc cimbrii şi ultimul trib germanic — germionii”. Şi mai departe Mela arată că în golful Codanus se află „insula cea mai mare şi cea mai roditoare — Codanovia”; se poate ca aici să fie vorba de peninsula Scania (Suedia de sud).

După Pliniu cel Bătrân (23—79 e.n.), la extremitatea nordică a Iutlandei („capul Cimbrilor”) navigatorii romani au văzut sau au auzit de ţara sciţilor şi de „ întinderi neobişnuit de umede şi îngheţate” (Pliniu, II, 167). Aceasta este prima ştire — evident neînţeleasă de romani — despre Marea Baltică (cu golful Botnic, situat în nordul ei). Romanii exagerând mult dimensiunile mării, o socoteau drept o parte a Oceanului Nordic. De aceea, ei considerau Scandinavia — care este astfel denumită pentru prima oară la Pliniu — drept o insulă.

După înfrângerea lor în pădurea Teutoburgică (anul 9 e.n.), romanii s-au retras dincolo de Rin. Fireşte că acum informaţiile despre Europa centrală, în special despre partea ei de nord (zona de pe litoralul Balticii), s-au împuţinat; chiar şi în secolul I e.n. romanii aveau foarte puţine cunoştinţe despre râurile care se varsă în Marea Baltică: dintre râurile enumerate de autorii din secolul I numai unul poate fi identificat cu certitudine, şi anume Vistula.

În regiunea Balticii se găseşte mult chihlimbar. El era la mare preţ în antichitate şi în căutarea lui plecau din Europa de sud spre marea Baltică negustori, străbătând ţări locuite şi de triburi germanice ostile romanilor şi de triburi slave, baltice şi finice pe care nu le cunoscuseră înainte. Negustorii-călători, care aduceau chihlimbar la Roma, povesteau despre locuitorii din regiunea de răsărit a Balticii şi în special din insulele situate în această mare legende care erau adoptate cu credulitate şi repetate de geografi compilatori sau de învăţaţi naturalişti ca, de pildă, Pomponius Mela şi Pliniu cel Bătrân.

Iată ce spune Mela despre insulele din marea Baltică, „situate în faţa Sarmaţiei” (astfel a început să fie denumită în primele secole ale erei noastre vechea Sciţie): „Se povesteşte, iar în afară de aceasta am întâlnit şi în cărţi demne de încredere, că pe aceste insule trăiesc ozonii, care se hrănesc numai cu ouăle păsărilor din bălţi şi cu ovăz, că alţi locuitori ai acestor insule — hippopozii — au picioare de cal, iar alţii — panoţii — au urechi atât de mari încât le înfăşoară tot trupul şi le servesc drept singura îmbrăcăminte” (III, 6). Dar, în afară de asemenea poveşti, negustorii-călători aduceau la Roma cele dintâi informaţii, reduse dar veridice, despre populaţia din regiunea de răsărit a mării Baltice, de pildă despre venezii (triburi slave de apus) care trăiau pe Vistula.

Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici



Categorii:Istorie

Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: