Descoperirea şi colonizarea Islandei


La începutul secolului al VIII-lea, normanzii au cucerit o serie de insule mici situate în dreptul ţărmurilor nordice ale Britaniei — Shetland, Orcade şi Hebride, pe care le-au folosit ca baze pentru incursiuni pe marile insule britanice şi pentru continuarea expansiunii spre vest, pe căile maritime descoperite de irlandezi.

La 300 km nord de Scoţia, în dreptul paralelei de 62° latitudine nordică se află în ocean un mic grup de insule vulcanice (cu o suprafaţă de aproximativ 1.400 km2) denumite Feroe. După cum relatează călugărul Dicuil (în jurul anului 825), geograf irlandez din secolul al IX-lea, aceste insule au fost descoperite la începutul secolului al VIII-lea de către pustnici creştini irlandezi. Aceştia şi-au construit acolo lăcaşuri, dar apoi au fost alungaţi de normanzii păgâni. Tot Dicuil spune că „în urmă cu 30 de ani” (adică în jurul anului 796) clerici irlandezi (preoţi sau călugări) au petrecut o vară pe un pământ situat la nord-vest de insulele Feroe. Din izvoarele scandinave de mai târziu rezultă că aici este vorba, fără îndoială, de Islanda şi că primii normanzi veniţi acolo au întâlnit în unele locuri colonişti celţi sau urme ale şederii lor.

În a doua jumătate a secolului al IX-lea, regele Harald Harfagre („Cel cu părul frumos”) ajutat de ţărani, a zdrobit după un război civil îndelungat şi crâncen (860—872) forţele unite ale „regilor mării”, unificând Norvegia sub stăpânirea sa. „Regii mării” care n-au vrut să i se supună au început să-şi părăsească patria împreună cu oştenii şi cu familiile lor. Chiar în această perioadă, Naddod, un normand din insulele Feroe, în timp ce se întorcea din Norvegia în anul 867, a fost aruncat de furtună spre nord-vest, pe un pământ întins şi muntos, pe care l-a numit „Ţara zăpezilor”. În anii 869—870 au petrecut iarna acolo câţiva normanzi (de asemenea aruncaţi de furtună în frunte cu Hardar). Cu vasele lor ei au ocolit noua tară şi au descoperit că ea reprezintă o insulă mare (suprafaţa 103.000 km2). Întorşi în patrie, vikingii au lăudat natura ţării, pădurile ei (acum complet defrişate), păşunile întinse, locurile prielnice pentru vânat şi pescuit.

Atunci, a pornit din Norvegia, în căutarea acestei îndepărtate ţări de peste mare, prin insulele Shetland şi Feroe, „regele mării” Floke. Potrivit legendei, când s-a îndepărtat destul de mult spre nord-vest de insulele Feroe, el a dat drumul de pe vas unei ciori, dar aceasta a zburat spre sud-est. După câtva timp Floke a dat drumul încă unei ciori care s-a întors pe vas. A treia cioară însă a zburat spre nord-vest şi, urmând-o, vasul a atins uscatul. Floke a debarcat lângă unul dintre numeroasele fiorduri de aici, bogate în peşte şi a rămas pe insulă la iernat. Iarna neobişnuit de aspră, zăpada mare, fiordurile blocate de gheţuri şi, în sfârşit, pieirea vitelor pe care normanzii le luaseră cu ei au produs asupra lui Floke o impresie deprimantă şi el a denumit această insulă — Islanda („Ţara de gheaţă”). Deşi această denumire nu corespunde condiţiilor naturale din cea mai mare parte a insulei, ea s-a păstrat, după cum se ştie, până astăzi. Când s-au întors după iernat în Norvegia, tovarăşii de drum ai lui Floke nu au fost de acord cu povestirile deprimante ale acestuia despre natura Islandei. Dimpotrivă, ca şi predecesorii lor, ei au lăudat locurile bogate în peşte şi minunatele păşuni de pe insulă.

În 871 au plecat în explorare în Islanda doi fraţi de cruce Ingolfr Arnarson (Ingoulf) şi Leif, care, săvârşind o crimă, urmau ca „după trecerea a trei ierni” să fie alungaţi din Norvegia. Ei au debarcat pe coasta de sud-est a Islandei, s-au declarat mulţumiţi de regiunea vizitată şi s-au întors în Norvegia pentru a se pregăti de exil. Pe drum, Leif a făcut o incursiune în Irlanda şi a capturat acolo un grup de sclavi. În anul 874, fraţii de cruce, în fruntea primului grup de colonişti normanzi liberi şi sclavi irlandezi, încărcaţi pe două vase, au părăsit pentru totdeauna Norvegia. În dreptul Islandei vasele s-au despărţit. Ingolfr a debarcat pe un şes acoperit de nisip şi pietriş de pe coasta de sud-est a insulei, la poalele uriaşei cupole de gheată Vatna Joküll.

Leif a navigat mai departe spre apus şi a debarcat undeva pe ţărmul sudic. El se purta crud cu sclavii săi irlandezi. Aceştia l-au ucis, au prins femeile normande şi au fugit pe mica insulă Heimaey, situată în dreptul ţărmului sudic al Islandei. Normanzii îi numeau pe irlandezi — vestmani („oameni din apus”). De aceea Heimaey şi insulele din jur au fost denumite Vestmannaeyjar, după ce Ingolfr i-a găsit acolo pe sclavii răsculaţi, pe care i-a măcelărit.

La trei ani după debarcare, Ingolfr a trecut de pe coasta de sud-est pe cea de sud-vest, mai ospitalieră, a Islandei, unde a găsit păşuni cu ierburi grase şi, pe un cap lângă un golf care nu îngheaţă niciodată, a întemeiat aşezarea Reykjavik („golful Fumegând”), care a devenit capitală a Islandei (anul 877). De la această dată a început colonizarea masivă a insulei şi după o jumătate de secol (în 930) existau acolo circa 25.000 de locuitori (în prezent numărul locuitorilor este de 150.000).

Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici



Categorii:Istorie

Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: