Călătoria lui Rubruquis


Oşteni asiatici (desen din secolul al XIV-lea).

Date geografice importante au fost strânse de la Willem von Ruysbroeck, cunoscut sub numele francez Guillaume Rubruquis, în urma misiunii întreprinse la Karakorum, Mongolia. El a fost trimis în expediţie de către regele francez Ludovic al IX-lea „cel Sfânt” după o cruciadă neizbutită în Egipt: regele spera să afle în marele han mongol un aliat împotriva musulmanilor.

În iarna anului 1252—1253 Rubruquis a traversat marea Neagră debarcând în portul Soldaia (astăzi Sudak) din Crimeea. Din Soldaia el a plecat spre răsărit în mai 1253, iar după două luni, mergând în căruţe trase de boi, a ajuns la gurile Volgăi. Rubruquis confirmă că Volga se varsă într-o mare închisă, iar nu într-un golf al Oceanului Nordic, cum considerau aproape toţi geografii din antichitate, în afară de Herodot şi Ptolemeu: „Fratele André [Longjumeau] a ocolit această mare din două părţi, pe la răsărit şi pe la sud, iar eu am călătorit de-a lungul celorlalte două ţărmuri”. El arată că la apus (Caucaz), la sud (Elburs) şi la răsărit de mare se înalţă munţi, înţelegând probabil prin munţii de răsărit Cinkul de vest — versantul abrupt al podişului Ustiurt. Pe la mijlocul lunii septembrie, călugărul franciscan a pornit din nou spre răsărit. Drumul în continuare, de la marea Caspică, l-a făcut pe cai.

Pe baza raportului lui Rubruquis, itinerariul său poate fi determinat doar în linii generale. El a înaintat spre răsărit, pe lângă marea Aral şi Sîr-Daria; călugărul n-a văzut nici marea şi nici fluviul, căci a trecut ceva mai la nord de ele. După un drum lung prin stepe nemărginite, unde numai rareori se întâlneau pe malurile râurilor mici crânguri, el a ajuns până la munţi (Karatau) şi pe valea râului Talass, iar după ce a trecut munţii a ajuns în valea râului Ciu. Apoi drumul a continuat peste munţi (Alatau transilian) în valea unui râu (Ili) „ce curgea spre un lac mare” (Balhaş) şi de-a lungul versantului nordic al munţilor Alatau ţungar spre lacul Alakol. De aici călugărul a pătruns probabil prin Poarta Ţungariei în valea Irtîşului negru. Mai departe drumul străbătea un semideşert şi călătorul a întâlnit numai mongoli care trăiau de-a lungul drumului mare. La sfârşitul lunii decembrie, Rubruquis a văzut în mijlocul unei câmpii fără margini, reşedinţa provizorie a lui Munke, marele han al mongolilor. Aici el a întâlnit câţiva meşteşugari europeni, printre care ruşi şi chiar un francez din Paris (un bijutier). Împreună cu hoarda mongolilor, Rubruquis a sosit la Karakorum. Capitala mongolă, înconjurată de un val de pământ, nu i-a produs o impresie prea puternică, cu excepţia palatului marelui han. Călugărul a fost însă impresionat de faptul că, în afară de templele „păgâne” (se pare budiste) existau două moschei şi o biserică creştină (nestoriană), ceea ce constituia o dovadă a toleranţei religioase a mongolilor, de neînţeles pentru catolicii din evul mediu.

Munke-han a remis solului o scrisoare de răspuns către regele Franţei, în scrisoare el se intitula stăpân al lumii şi cerea francezilor să-i depună jurământ de credinţă, dacă vor să trăiască în pace cu el. Un însoţitor al lui Rubruquis — călugărul italian Bartolomeo — a rămas la biserica creştină locală. În vara anului 1255 Rubruquis a plecat înapoi. De data aceasta el a călătorit spre cursul inferior al Volgăi, pe un drum situat ceva mai la nord, astfel încât lacul Balhaş a rămas la sud. Toamna el a pornit spre sud, de-a lungul ţărmului apusean al mării Caspice, prin Poarta Derbentului, a traversat podişul Armeniei, a trecut munţii Taurus de răsărit şi, ajungând la ţărmul mării Mediterane, s-a întors în Palestina, la mănăstirea sa, în vara anului 1256.

Din punct de vedere geografic, principalul merit al lui Rubruquis constă în faptul că el a fost primul care a atras atenţia asupra uneia dintre trăsăturile principale ale reliefului Asiei centrale, şi anume asupra existenţei podişului Asiei centrale. El a tras această concluzie din observaţiile făcute asupra cursurilor râurilor asiatice întâlnite în drum. Rubruquis a descris de asemenea, desigur în liniile cele mai generale şi bazat pe informaţii primite de la alţii, unele ţări, nu numai din Asia centrală, ci şi din cea răsăriteană. El a arătat că ţara „Katai” (China de nord) se întinde la răsărit spre ocean şi a fost primul dintre europeni care a emis presupunerea justă că „serii” din geografia antică şi „kataii” reprezintă acelaşi popor. Tot el a strâns o serie de date, e drept sumare şi uneori greşite, despre manciurieni, coreeni şi alte câteva popoare din Asia de nord.

Totuşi, soliile din secolul al XIII-lea n-au jucat un rol prea important în istoria cunoaşterii Asiei de către Europa apuseană, mai ales în cunoaşterea geografiei Asiei. Trebuie să recunoaştem că solii franciscani aveau un spirit de observaţie dezvoltat. Însemnările lor despre viaţa locuitorilor din ţările vizitate, despre religia şi organizarea militară a mongolilor etc. prezintă şi astăzi un mare interes şi constituie documente istorice importante. Dar spiritul de observaţie al acestor diplomaţi şi spioni în veşminte de călugări era limitat de instrucţiunea lor catolică scolastică şi de misiunile lor speciale.

Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici



Categorii:Istorie

Etichete:, , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: