Descoperirea de către ruşi a Mării Kara şi a drumului spre Mangazeya


Reconstrucţie grafică a localităţii Mangazeya (pictor: M.I. Belov)

Se pare că spre sfârşitul secolului al XV-lea, în căutare de blănuri scumpe, vânătorii ruşi din Pomorie au descoperit insula Vaigaci, iar prin strâmtorile Iugorski Şar sau Porţile Kara pătrundeau în marea Kara. Ei „pluteau cu pânzele” spre răsărit pe mare prin „locuri afurisite” până la peninsula Iamal; apoi urcau pe râul Mutnaia, care se varsă în golful Baidarata; peste un scurt „volok uscat” (cumpăna apelor), ei îşi trăgeau „lodiile”, târându-le până la izvoarele râului Zelionaia, care se varsă în golful Obi. „Iar volokul uscat de la un lac la altul (la izvoarele celor două râuri) este de o jumătate de verstă şi mai bine, iar locul e neted şi nisipos”. Coborând pe râul Zelionaia, pomorii pătrundeau pe gurile fluviului Obi sau ale Tazului. De obicei, drumul de la gurile Dvinei de nord până la gurile Tazului dura patru-cinci săptămâni, iar de la gurile Peciorei din Pustozero (Pustoziorsk), cel mult trei săptămâni. Pe Taz, negustorii şi vânătorii au organizat schimburi comerciale cu localnicii — hanţii şi nenţii. Cursul inferior al Tazului era tocmai centrul zonei Mangazeya , la care visau pe atunci toţi negustorii ruşi de blănuri, aşa cum visau la ţara Eldorado conchistadorii (cuceritorii) spanioli din secolul al XVI-lea.

În afara căii maritime de nord prin „marea-ocean”, de pe Peciora duceau în Mangazeya căi pe uscat — mai lungi şi mai grele — de-a lungul afluenţilor Peciorei şi peste cumpenele apelor din munţii Ural spre afluenţii lui Obi.

Primul drum pe uscat, cel mai nordic, trecea prin Usa şi pe râurile mici din bazinul ei până la „Kamen”, iar apoi peste „volokul Sob” până la râul Sob, afluent nordic al fluviului Obi.

Al doilea drum ducea de pe Peciora peste „Kamen”, de-a lungul râului Sosva de nord până la Obi.

Al treilea drum, cel mai sudic, mergea din bazinul Kamei şi al afluentului ei Ciusovaia până în bazinul Irtîşului, peste Tura, Tavda şi Tobol. Dar acest drum era şi cel mai lung. În loc de trei săptămâni de „goană cu pânzele”, el dura vreo trei luni, şi aceasta în cazul când nu era „tăiat” de tătarii siberieni care trăiau de-a lungul cursului inferior al Tobolului şi Irtîşului. În secolul al XV-lea tătarii erau fărâmiţaţi şi slabi şi unii din „cnezii” lor plăteau chiar tribut marelui cneaz al Moscovei. Dar la mijlocul secolului al XVI-lea regiunea pe care o locuiau ei a fost cucerită de hanul Kucium, urmaş al lui Şeibani-han, cuceritorul Buharei (din această cauză ruşii îl numeau pe Kucium „prinţul de Şiban”). După cucerirea ei de către Kucium, pătrunderea ruşilor în Siberia a devenit aproape imposibilă. În acelaşi timp, puterea lui Kucium a început să se extindă şi spre nord, până la cursul inferior al râului Obi, unde trăiau hanţii şi nenţii, care plăteau tribut ruşilor încă din secolul al XV-lea.


Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand



Categorii:Istorie

Etichete:, , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: