Vânătoarea de sclavi întreprinsă de portughezi în Africa Occidentală secolul XV


Grup de barbati, copii si femei dusi la piata pentru a fi vanduti ca sclavi

Echipând expediţii cu fonduri proprii sau mixte (cu participarea ordinului lui Crist sau a tezaurului regal), negustorii de sclavi portughezi, căutătorii de aur şi de fildeş făceau incursiuni dese pe ţărmurile Africii occidentale. La început ei acţionau folosind metode „primitive”: ademeneau pe corăbiile lor sau capturau pe mare grupuri relativ mici de pescari lipsiţi de apărare, aproape goi. Apoi, au început să folosească metode mai „perfecţionate” pentru vânarea negrilor. Ei debarcau detaşamente mari, de obicei la gurile râurilor, care efectuau incursiuni în satele de pe litoral, le jefuiau, violau femeile, incendiau colibele. Prinzând sute de oameni, ei alegeau pe loc pe cei mai viguroşi sau pe cei mai frumoşi după aprecierea lor, iar pe ceilalţi, în special pe bătrâni şi copii, îi ucideau fără cruţare sau, cu tot atâta cruzime, îi lăsau în satele prefăcute în scrum, fără sprijin, în voia sorţii. Pe cei aleşi îi puneau în fiare, îi încărcau pe corăbii, umplând cu negri fiecare metru de suprafaţă „liberă” şi îi aduceau în Portugalia atât de înghesuiţi cum n-ar fi transportat niciodată vitele, de teama pagubelor ce ar fi suferit. Mortalitatea în rândurile nefericiţilor captivi, în timpul lungului drum din Africa occidentală până la ţărmurile Portugaliei, era îngrozitoare. Dar şi vânzarea celor rămaşi în viaţă aducea negustorilor, ordinului lui Crist şi tezaurului regal profituri uriaşe.

După câteva incursiuni de acest fel, locuitorii de pe coastă, când zăreau pe mare corăbii portugheze, îşi părăseau locuinţele, îşi luau avutul mizer şi căutau să se îndepărteze cât mai mult de ţărm, refugiindu-se în zona savanelor sau ascunzându-se în inima pădurii, atunci când portughezii ajungeau până în zona pădurilor tropicale. Detaşamentele de vânători de oameni debarcate pe ţărm găseau satele pustii. Curând, negustorii de sclavi portughezi au născocit o nouă metodă de „răspândire a culturii europene şi de aducere a păgânilor în sânul bisericii creştine”: ei au început să cumpere, în special în insulele Canare, câni mari care erau dresaţi pentru vânătoarea de oameni. Atunci negrii au început să plece în masă din zona de litoral în regiunile din interior, întrucât detaşamentele portugheze nu îndrăzneau să se îndepărteze de ţărm. De altfel, incursiunile îndepărtate nu erau suficient de rentabile. La întoarcerea spre ţărm din interiorul continentului prin regiuni complet pustiite, mortalitatea în rândurile captivilor era mult mai mare decât în cursul călătoriilor pe corăbii. Din aceste motive negustorii de sclavi preferau să părăsească ţărmurile rămase pustii, „valorificate” dinainte, şi să caute altele noi, încă neexplorate. Aceasta a determinat întreaga desfăşurare a descoperirii coastei vestice a Africii de către portughezi, de la capul Bojador până la capul Santa Catarina (2° latitudine sudică), adică de la ţărmul subtropical pustiu al Saharei occidentale până la zona păduroasă ecuatorială din regiunea cursului inferior al fluviului Congo. Astfel se explică şi ritmul înaintării portughezilor de-a lungul litoralului apusean al Africii, mai întâi lent, iar apoi tot mai rapid, pe măsură ce se dezvolta negoţul de sclavi: 30 de ani până la Capul Verde, 14 ani pentru porţiunea dintre Capul Verde şi Coasta de Aur, 5 ani pentru porţiunea dintre Coasta de Aur şi capul Santa Catarina.

Mai la sud de acest cap începeau posesiunile statului Congo, unde metodele folosite în mod obişnuit de portughezi pentru vânătoarea de oameni nu erau posibile şi unde organizarea negoţului de sclavi trebuia să fie precedată de o pregătire „diplomatică” specială. În parte în acest scop, iar în parte pentru explorarea ţărmurilor africane dinspre Oceanul Atlantic, la sud de ecuator, au fost trimise mai târziu, în perioada 1480— 1490, expediţiile lui Diogo Cão. Dar şi în zona tropicală a emisferei nordice, pe ţărmurile Guineei superioare, portughezii au fost nevoiţi să treacă de la vânătoarea de sclavi la cumpărarea de sclavi, din cauză că zona litoralului rămăsese pustie. Ei profitau de desele războaie dintre triburi, iar în perioadele de linişte le provocau şi le aţâţau, aprovizionau cu arme şi sprijineau prin tot felul de alte mijloace unele căpetenii de triburi („regi” localnici) împotriva altora, primind mii de sclavi ca răsplată pentru serviciile lor sau în schimbul unei plăţi infime în natură.


Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand



Categorii:Istorie

Etichete:, , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: