A doua expediție a lui Cristofor Columb: Antilele Mici

Sending
User Review
0 (0 votes)

antilele mici

A doua expediţie a lui Cristofor Columb spre Antilele Mici a pornit din Cadiz la 25 septembrie 1493. În insulele Canare s-a mai luat o încărcătură suplimentară — trestie de zahăr — şi, urmându-se exemplul portughezilor, câini mari anume dresaţi pentru vânătoarea de oameni.

După ce a părăsit insulele Canare, Columb a pornit spre sud-vest, deoarece locuitorii de pe Española îi spuseseră că la sud-est de ei se află alte câteva insule, printre care — dacă i-a înţeles el bine pe indieni — „pământurile caraibilor care mănâncă oameni” şi „insulele fecioarelor”, unde se găseşte mult aur. De data aceasta drumul urmat de corăbii trecea la aproximativ 10° mai la sud decât în timpul primei expediţii. Direcţia luată a fost cât se poate de bine aleasă. Columb a avut vânt prielnic — alizeele de nord-est — şi astfel a traversat Oceanul Atlantic în 20 de zile, adică cu două săptămâni mai puţin decât prima dată. Acest drum au început să-l folosească toate corăbiile care mergeau din Europa spre „Indiile de vest”.

Cu o zi mai înainte ca la apus să apară pământul, Columb i-a determinat apropierea după schimbarea culorii apei oceanului şi a direcţiei vântului. La 3 noiembrie 1493 a apărut la orizont o insulă muntoasă, acoperită de o vegetaţie tropicală luxuriantă. Descoperirea fusese făcută într-o duminică (Dominica — în spaniolă), şi Columb a denumit astfel noua insulă.

Pe Dominica nu se zărea vreun port prielnic şi de aceea amiralul a cotit spre nord, unde se vedea o altă insulă mai mică, joasă. În cinstea corăbiei sale, el a numit-o Maria Galante (astăzi Marie Galante). Columb a debarcat pe ţărm, a înălţat steagul castilian şi a luat în stăpânire în mod solemn noul arhipelag. Insula părea nelocuită. În apropiere se zăreau alte insule, iar în ziua următoare Columb s-a îndreptat spre cea mai mare dintre ele, pe care a denumit-o Guadalupe.

Aici flotila a rămas opt zile. Spaniolii au debarcat de mai multe ori pe ţărm, au vizitat satele de pe litoral şi au intrat în case. „În case am găsit o mulţime de oase şi cranii omeneşti atârnate ca nişte vase, pentru diferite trebuinţe. Bărbaţi am văzut puţini: după cum ne-au lămurit femeile, cei mai mulţi dintre ei plecaseră cu zece canoe (bărci) să jefuiască alte insule. Oamenii aceştia ni s-au părut mai dezvoltaţi decât locuitorii altor insule pe care îi văzusem înainte (adică indienii arawaki, pe care spaniolii îi cunoscuseră în timpul primei expediţii). Deşi au casele făcute din paie, ele sunt construite mai bine decât la alţi indieni şi se găsesc înăuntru mai multe lucruri… vădindu-se în toate o pricepere deosebită. Ei au mult bumbac… şi multe cuverturi din bumbac, făcute atât de bine încât nu sunt inferioare celor de la noi din Castilia”.

După relatările femeilor capturate, pe toate cele trei insule descoperite trăiau caraibii (caribii). Aceştia nu se războiau între ei, dar făceau incursiuni în alte insule locuite de arawaki paşnici, aproape dezarmaţi. Ei întreprindeau călătorii de aproape 100 de km, cu bărci mari, făcute din trunchiuri de copaci. Ca arme aveau arcuri şi săgeţi cu vârfurile din bucăţele de carapace de broască ţestoasă sau „din oase crestate de peşte, care semănau cu nişte fierăstraie ascuţite”. Făcând incursiuni în alte insule — scrie Chanca — caraibii iau de acolo câte femei pot să prindă pentru ca să trăiască cu ele, mai cu seamă dintre cele tinere şi frumoase, sau ca să le folosească drept slugi. Femeile acestea sunt atât de multe, încât în 50 de case am văzut numai indiene, iar printre sclave erau peste 20 de fete. Aceste femei spun despre caraibi că se poartă cu ele cu atâta cruzime încât e chiar greu de crezut: ei îi mănâncă pe copiii născuţi de aceste femei şi îi cresc numai pe cei care îi au de la nevestele caraibe. Pe prizonierii bărbaţi îi duc în satele lor şi îi mănâncă. La fel procedează şi cu cei ucişi”.

După întoarcerea în patrie a participanţilor la cea de-a doua expediţie, cuvântul caraib, deformat de spanioli în canibal, s-a răspândit în întreaga Europă, dobândind sensul de „mâncător de oameni”.

După cum se vede din „jurnalul” lui Columb şi din citatul de mai sus din scrisoarea doctorului Chanca, acuzaţia de canibalism adusă caraibilor se bazează în primul rând pe spusele locuitorilor din Española şi a femeilor captive, întâlnite de spanioli în insulele Antilele mici. Aceste mărturii păreau să fie confirmate de faptul că în locuinţele caraibilor s-au găsit cranii şi oase omeneşti. Dar însuşi Chanca şi-a exprimat în curând îndoiala că aceasta ar constitui o dovadă de canibalism, căci spaniolii au găsit cranii şi în casele arawakilor paşnici: în Española am găsit un cap de om bine păstrat într-un coş foarte frumos şi împletit cu grijă. Ne-am gândit că este capul tatălui, al mamei sau al altei persoane a cărei memorie este cinstită. Ulterior am auzit că s-au găsit o mulţime de asemenea capete şi de aceea cred că ceea ce am spus mai sus corespunde realităţii”.

Rămân prin urmare numai mărturiile indienilor arawaki, care aveau de suferit de pe urma incursiunilor caraibilor. Chiar şi unii istorici şi etnografi burghezi din secolele XIX—XX nu sunt de părere că asemenea mărturii merită încredere. Ei subliniază că colonialiştii spanioli şi alţi colonialişti europeni au exagerat intenţionat, în descrierile lor, „cruzimea” caraibilor, pentru a justifica transformarea în sclavi sau exterminarea fără cruţare a locuitorilor din insulele Antilele mici.

Etnografii sovietici admit că la caraibi, ca şi la alte popoare, canibalismul exista în perioada de trecere de la matriarhat la patriarhat, ca obicei războinic, legat de rituri magice; popoarele care se aflau pe această treaptă de civilizaţie credeau că îndrăzneala, forţa, iuţeala şi celelalte însuşiri războinice ale duşmanului trec în cel care îi mănâncă inima sau muşchii de la mâini şi picioare.

Din Guadalupe, Columb s-a îndreptat spre Española şi de acolo a pornit către nord, descoperind mai multe insule, una după alta.

La 10 noiembrie a fost descoperită insula Montserrat (denumită astfel în cinstea unei cunoscute mănăstiri din Catalonia), dar spaniolii n-au debarcat acolo, căci prizonierele indiene spuneau că pe insulă n-a mai rămas nici un om după o incursiune a caraibilor. În dimineaţa următoare au descoperit insula Antigua, unde, de asemenea, n-au debarcat, iar la 11 noiembrie — insula San Martin (în dreptul paralelei de 18° latitudine nordică), unde se vedeau ogoare cultivate. În speranţa de a găsi aici o călăuză spre alte insule şi spre Española, Columb a trimis într-un sat de pe coastă o barcă cu oameni înarmaţi. Ei au izbutit să prindă acolo numai câteva femei şi câţiva copii (şi aceştia erau prizonieri ai caraibilor); la înapoiere însă s-au întâlnit cu o canoe a caraibilor.

Caraibii au rămas încremeniţi de mirare văzând pe mare o flotilă ciudată, compusă din vase uriaşe (după aprecierea lor). În timpul acesta barca le-a tăiat drumul spre ţărm. „Văzând că nu vor putea să scape, caraibii şi-au întins cu mare vitejie arcurile, femeile nerămânând în urma bărbaţilor. Spun «cu mare vitejie» pentru că ei nu erau decât şase — patru bărbaţi şi două femei — împotriva a douăzeci şi cinci de oameni ai noştri. Ei au rănit doi marinari, pe unul de două ori în piept, iar pe altul, cu o săgeată, în şold. Ei ar fi lovit cu săgeţile pe cei mai mulţi dintre oamenii noştri, dacă aceştia nu ar fi avut scuturi din piele şi din lemn şi dacă barca noastră nu s-ar fi apropiat de canoe şi nu i-ar fi răsturnat. Dar chiar după ce canoea s-a răsturnat, ei au pornit spre ţărm înot sau fugind (în acel loc apa era mică) şi am avut multă bătaie de cap până i-am prins, căci continuau să tragă cu arcurile. Cu toate acestea, am izbutit să punem mâna pe unul din ei, după ce l-am rănit mortal cu lancea. Rănitul a fost adus pe corabie” (Chanca).

După cum se vede, caraibii erau un popor care ştia să lupte şi să-şi apere libertatea.

În dimineaţa zilei de 12 noiembrie a fost descoperit „un pământ muntos şi în bună parte sterp” alcătuit din patruzeci sau poate chiar mai multe insuliţe. Pe una din insuliţe au fost zărite câteva colibe de pescari. Columb a denumit acest arhipelag „Insulele celor unsprezece mii de fecioare”. În spaniolă, fecioarei i se spune „virgen”. De atunci ele poartă numele de insulele Virgine.

La vest de acest arhipelag a fost descoperită o insulă mare. Indienii prinşi în Guadalupe au declarat că sunt originari din această insulă care se numeşte „Boriquen” şi pe care caraibii fac adesea incursiuni. Escadra a mers o zi întreagă de-a lungul ţărmului nordic al acestei „insule foarte frumoase şi, după cât se pare, extrem de roditoare”. Spaniolii au debarcat într-un sat de lângă un golf în care au ancorat corăbiile lor, dar n-au găsit pe nimeni, deoarece locuitorii au fugit care încotro. Columb a denumit insula San Juan Bautista (sf. Ioan Botezătorul), dar mai târziu denumirea ei a fost schimbată în Puerto Rico („Portul bogat”).


Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand

No Comments

Lasă un comentariu