Privighetoarea – Ioan Alexandru Brătescu – Voinești

Privighetoarea - Ioan Alexandru Brătescu - Voinești

Privighetoarea – Ioan Alexandru Brătescu – Voinești

– Ce ai, nene Iorgule? Parcă ai fi supărat.
– E!…
– Ba nu, zău, ți s-a întâmplat ceva?
– Mi s-a întâmplat o ticăloșie… Nici nu știu cum să-ți spui… Știi că prin fundul curții mele trece iazul, iazul morilor. Când n-am ce face, dau cu undiţa la peşte. Am acolo, în stânga scării (c-am făcut o scară pentru scăldat), o adâncatură, în care arunc în toate serile câte o bucată de mămăligă ori câte un pumn de grâu fiert: nadă la peşte… Şi uneori, când e apa merie, mai ales acuma primăvara, se dă bine şi prinz… nu cine ştie ce peşti mari, dar în sfârşit: cleni, mrene… Am prins de multe ori şi mai măricei — aşa, cât un cuţit de masă obişnuit… Tu nu eşti pescar; n-ai dat cu undiţa niciodată… E păcat… La mine, acolo, e frumos de tot: o umbră deasă şi răcoroasă, şi apa aia care curge lin printre sălcii pletoase… Să vii o dată să vezi… Acum, eu am undiţe sistematice, de se strâng, se fac baston; dar aici în iaz nu le întrebuinţez, că prea sunt lungi… Iau câte o nuia de alun, îi pun aţă, plumb şi cârlig, şi gata; iar când plec de acolo, înfăşor aţa pe nuia şi o bag într-un tufiş de răchită. În tufişurile astea şi în sălciile de pe marginea iazului vin privighetori şi cântă toată noaptea… Foarte de multe ori, când stau liniştit la pescuit, vin săracele până lângă mine, aproape de tot, să le prinzi cu mâna, parcă ar fi oarbe: umblă după ouă de furnici şi după râme… Ce e azi? Joi. Alaltăseară, marţi, a venit pe la noi căpitanul Delescu cu nevastă-sa şi am stat cu toţii în pridvor să le ascultăm. Nu cânta una, cântau zece, cincisprezece; răsuna tot zăvoiul… Şi cum era o lună ca ziua şi mirosea liliacul… am petrecut o seară… să-l întrebi pe el… Mai ales una, chiar în grădină la mine, într-o salcie pletoasă, cânta… Doamne,Dumnezeule!… De cate ori începea, făcea într-un fel nou. Încă Victoriţa, nevasta căpitanului, luase un condei să însemne cu vorbe toate felurile de sunete pe care le scotea. Uneori făcea: fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!… iar când isprăvea într-o cascadă de triluri, zău dacă nu-ţi venea s-o aplauzi ca pe-o primadonă… Şi din crină îi răspundeau altele şi altele… Frumoasă seară am petrecut, n-am s-o uit niciodată! Şi ne întrebam cu toţii, dacă o fi adevărat că toate vieţuitoarele de pe pământ se trag dintr-o tulpină şi că s-au deosebit unele de altele numai silite de împrejurările deosebite prin care au trecut — ce fel de împrejurări au fost alea, care au putut sili privighetoarea să ajungă să cînte aşa, iar cârsteiul bunăoară să hârăie, ca un ceasornic de buzunar cand îl întorci? Mare taină! E!… Pe la douăsprezece ne-au plecat musafirii, iar nevasta căpitanului, după ce ne-a zis nouă “Bună-seara”, a făcut bezele înspre salcia pletoasă, strigând: “La revedere, puică, pe mâne seară!”

Şi au venit şi aseară; dar în salcie nu mai cânta privighetoarea… Se auzea în zăvoi, dincolo peste iaz, o mulţime; aici însă nu… Ne gândeam că poate şi-a găsit soţia şi s-o fi dus după ea în zăvoi; şi ne sileam s-o recunoaştem de pe cântec; dar, ori că era prea departe şi nu puteam deosebi toate sunetele, ori că nu cânta toate la fel; dar lucru hotărât, lipsea un sunet; n-auzeam pe niciuna făcând: clings! Nu-l auzeam şi să vezi de ce… Azi-dimineaţă, neavând treabă, mă cobor la gârlă. Lăsasem în ajun undiţa acolo într-un tufiş… O caut: nimic. Zic: să ştii că mi-a furat-o cineva. Când mă uit mai bine, o văz mai departe pe jos. Dau s-o ridic: aţa deşirată de pe băţ şi încurcată în răchită. Mă iau după fir şi ce să văz? Parcă şi acuma mi se sfâşie inima… Lăsasem râma în cârligul undiţei; şi biata privighetoare, umblând după demâncare, a înghiţit cârligul!… Sărăcuţa! Cât trebuie să se fi zbătut, cât trebuie să se fi chinuit!… Acum stă moartă, cu aripioarele întinse, iar pe ochişorii ei, ca două mărgele negre, năpădiseră furnicile… Pre legea mea! Sunt aşa întâmplări absurde care-ţi tulbură mintea, îţi zdruncină credinţa… Auzi dumneata moartă: cu cârligul înfipt în guşuliţa aia, care scotea sunetele alea dumnezeieşti! Auzi dumneata cum am răsplătit eu păsărica nevinovată, pentru că ne desfătase cu viersul ei! Când mă gândesc, îmi vine nebunie; dar ce nebunie!… Ah! ochişorii ăia negri pe care năpădiseră furnicile!…

A fost articolul de ajutor?

0 / 0

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: