Ultima brazdă de Dragoș Vicol

Ultima brazdă de Dragoș Vicol

Eram adunați la punctul de comandă al batalionului, la maiorul Drăgușin, și pregăteam atacul de a doua zi în zori asupra orașului Carei, când plantonul de la intrare anunță:

– Sergentul Sîngeorzan roagă să fie primit. A adus „limbă”…

– Să intre, încuviință maiorul Drăgușin.

Peste câteva clipe, în bordei își făcu apariția un ins înalt, slăbănog, în uniformă de căpitan hitlerist, cu obrajii supți și cu niște priviri neastâmpărate, iuți, pitite după sticlele unei perechi de ochelari, pe care atârna un șnur subțire, negru.

În urma lui se arătă sergentul Sîngeorzan, mijlociu de stat și îndesat, cu vestonul și pantalonii murdari de țărână, cu casca dată pe ceafă, asudat, respirând din greu, dar cu fața luminată de o mare bucurie.

– Să trăiți, domnule maior, am prins o pasăre rară care… vorba aceea, pe limba ei piere… Croncăne subțire și poartă ochelari boierești. Iat-o vie și nevătămată! Să trăiți!

Am izbucnit în râs fără să ne dăm seama. Cuvintele lui Sîngeorzan au umplut dintr-o dată adăpostul cu un aer de voioșie molipsitoare, care ne-a descrețit brusc frunțile grele de încordare, aplecate asupra hărților și planurilor.

– L-ai adus la țanc, Sîngeorzane! rosti maiorul Drăgușin, ridicându-se să-l vadă mai bine pe prizonier.

– Știam eu, zâmbi măgulit sergentul și, săltându-și automatul la umăr, continuă: Mă dusesem să văd ce mai este prin avanposturi. Știți, eu când mă duc la avanposturi mă simt mai aproape de ziua când vom fi alungat cea din urmă cizmă hitleristă de pe pământul nostru. M-am uitat pe hartă și am văzut că mai avem de cucerit doar o palmă de loc… și gata! Și simt în mine o nerăbdare, cum să vă spun? Aș vrea să ajung odată acolo, să chiui și să arunc cu casca până în cer!

Cuvintele acestea spuse așa, deodată, simplu și firesc, ne-au mers la inimă. Fără să-și dea seama, poate, Sîngeorzan a făcut să ne vibreze sufletele. Într-adevăr, ne aflam undeva aproape de marginea țării. Mai aveam un pas, doi și ultima brazdă de pământ românesc avea să fie eliberată. Ultima brazdă!… Poate că atacul de a doua zi avea să fie ultima bătălie pe pământul românesc.

Ne-am uitat unii la alții, parcă stânjenit de faptul că nu ne-am gândit noi mai întâi la lucrul acesta, că, prinși de febra pregătirilor, îl trecusem cu vederea.

Ca și când ar fi înțeles ce gândeam, Sîngeorzan reluă ceea ce de fapt voise să ne povestească la început:

– În avanpostul lui Pitic mi-a venit așa, deodată, să mă uit prin luneta-foarfecă. Să mă uit în zare. Și m-am uitat, și m-am uitat și, deodată, am văzut lângă cantonul 20 mișcare. M-am uitat mai bine și am descoperit un ins care parcă voia să se cațăre pe canton. „Ei drace! mi-am zis. Ia te uită, domnule! Deși e toamnă, cocostârcii încă n-au plecat de la noi. Se vede că sunt unii care țin morțiș să-și facă cuib de veci! Dacă-i așa, apoi las’ pe mine!”

Am ieșit din avanpost și m-am furișat ca vulpea la cuib… Și iată-l! Vi l-am adus… Este, domnule cocostârc? sfârși el adresându-se prizonierului.

– Ich weiss nicht!… – răspunse acesta repede, scoțând ochelarii parcă anume să i se vadă zâmbetul disprețuitor.

Luase o poziție marțială, gravă, cu o mână la spate, iar cu cealaltă la piept, cu degetele petrecute printre nasturi.

Maiorul Drăgușin se așeză la loc pe cutia cu cartușe ce-i ținea loc de scaun… În spatele lui, Sîngeorzan spumega.

– Lăsați-mă să-l întreb eu, domnule maior! scrâșni el și-și scoase casca cu un gest repezit, să-și șteargă fruntea de sudoare.

– Liniștește-te sergent! îl mustră blând maiorul Drăgușin.

Dar Sîngeorzan nu se putu stăpâni:

– Cu mine e obișnuit să vorbească, vă rog să mă credeți! Când l-am prins și a văzut țeava pistolului îndreptată spre el, a căzut în genunchi ca o cârpă: „Kamerad… Kamerad… Nicht…”. Nu știu ce-a mai spus… Și-acum, parcă ar fi înghițit o sabie! Lăsați-l pe mâna mea, domnule maior! Cu mine o să stea de vorbă.

Maiorul Drăgușin a zâmbit. L-a învăluit pe Sîngeorzan cu o privire plină de dragoste. Îl iubeam cu toții pe sergent. Avea o minte ageră, ascuțită și un curaj care uimea.

– Bine, sergent, încuviință maiorul.

Sîngeorzan își puse casca pe cap și, luându-l pe după umeri pe prizonier, glăsui mucalit:

– Biteșeon, cu mine, puțintel…

Prizonierul tresări puternic. Ochelarii pe care și-i încălecase din nou pe nas cu câteva clipe mai înainte îi căzură, rămânând atârnați de șnurul negru, și obrajii i se făcură pământii.

– Haideți, vă rog, haideți, îl pofti încă o dată sergentul și prizonierul bâigui:

– Eu vorbește… Eu spune tot…

Și începu a turui ca o moară stricată. Abia pridideam să tălmăcesc:

– Face parte din unitatea 385. Trupele lui sunt instalate în oraș. Ca armament greu: șase mitraliere, cinci tunuri anticar… atât. El a dezertat, s-a săturat, s-a săturat de război. Vrea să se întoarcă viu acasă. De aceea s-a hotărât să vorbească. Nu e hitlerist, dar e militar totuși… Trupele germane sunt demoralizate. Duc lipsă de muniție și de hrană…

– Unde sunt instalate bazele de foc? îl întrerupse maiorul Drăgușin.

Prizonierul tăcu un răstimp. Făcu un efort să-și amintească. Apoi ceru o bucată de hârtie și un creion. În câteva clipe schiță un plan. Îl întinse maiorului Drăgușin.

– În rest, nici un pericol, ținu să precizeze.

Ne aplecarăm asupra planului și începurăm a-l studia. Am recunoscut cu toții că era un plan foarte amănunțit, clar, precis, ceea ce dovedea că autorul lui nu e un ins oarecare, de rând.

Planul ne punea în încurcătură. Dacă într-adevăr era real, însemna că ne dădea peste cap pregătirile de până atunci. Oricum, datele noastre nu prea corespundeau cu datele lui. Și mai mult decât atât: atacul de-a doua zi căpătase pentru noi o semnificație deosebită. Era un atac pe care îl dădeam pentru cea din urmă brazdă de pământ cotropit. Sîngeorzan trezise mai demult, în fiecare din noi, sentimentul acesta care de fapt ne stăpânea de multă vreme și tot acum el ne molipsise cu nerăbdarea lui de a ajunge cât mai repede în locul acela unde puteam spune: „În sfârșit! Patria noastră e liberă! Mai departe, feciori!”

Dar dacă prizonierul minte?! Te poți aștepta la ceva bun din partea unui dușman?

Mă uitam la maiorul Drăgușin. Studia adânc dispozitivul inamicului și-l confrunta mereu cu ceea ce schițasem no toți, împreună. Din când în când însă își ridica fruntea și privea undeva peste capetele tuturor, bătând darabana cu degetele pe scândura ce ținea loc de masă.

Într-un târziu vorbi:

– Aș vrea, adică doresc din toată inima, să ajungem cât mai mulți acolo, sergent Sîngeorzan… Cât mai mulți, dacă nu toți… Înțelegeți?

– Înțeleg, domnule maior! răspunse sergentul cu o ușoară tremurare în glas.

– Până a veni tu, nu m-am gândit decât la pregătirile atacului. Vedeam în el un atac ca atâtea altele. Acum însă văd mai mult și cu totul altceva…

– Am înțeles, domnule maior! repetă Sîngeorzan și ochii îi sclipiră puternic.

Maiorul își pironi privirile asupra prizonierului.

– Nu minți? Bagă de seamă, te poate costa viața!

– Nu mint! Mă puteți împușca acum… răspunse acesta și-și doborâ fruntea în pământ.

– Du-l de aici! porunci maiorul și Sîngeorzan îl scoase pe prizonier.

Rămași singuri, maiorul Drăgușin începu a se plimba îngândurat prin bordei. Noi, cei patru comandanți de companii, îl urmăream cu privirile stăruitor.

– Domnule maior, aveți încredere în mine? răsună în clipa aceea glasul lui Sîngeorzan care revenise neobservat în adăpost.

– De ce?

– Dați-mi o copie a planului să verific. Voi căuta să descopăr și punctele minate… Trebuie să ajungem cât mai mulți acolo… Dați-mi un telefon și o bobină de cablu! Nu-i așa că-mi permiteți, domnule maior?

Pe Sîngeorzan nu-l puteai refuza. Nu. Era omul care știa întotdeauna ce vrea și când voia ceva nu renunța cu nici un chip. Maiorul Drăgușin răsuflă ușurat. Se întoarse spre noi și mărturisi deschis:

– De fapt, la asta m-am gândit întruna… Îți mulțumesc, Sîngeorzan!

Se apropie de el, îi luă mâna, i-o strânse puternic și-l îmbrățișă bărbătește.

– La noapte, Sîngeorzane. Să ții legătura cu mine!

Obrazul lui Sîngeorzan se împurpură. ochii îi străluciră atât de puternic, încât noi, ceilalți, ne ridicarăm de pe scaunele noastre improvizate și ne duserăm palmele la streașina căștilor, parcă fără să ne dăm seama.

Noaptea aceea a fost cea mai grea noapte de război, deși nu bubuia nici un tun și nu clănțănea nici o mitralieră. Noaptea aceea era un hotar uriaș între un azi și un mâine pe care fiecare din noi voia să-l trăiască din toată inima și cu orice preț. Un mâine care ardea de mult în noi, dar pe care acum îl simțeam ca și împlinit. În cinstea lui, soldații își prinseră în piept crenguțe de măr cu frunza ruginită, în cinstea lui își fumau acum, în adăposturi, ultima țigară înainte de atac și tot în cinstea lui – în clipele acelea – Sîngeorzan pătrundea, împreună cu alți câțiva, în întunericul dens și greu prin care vântul abia de mai fremăta, stârnind foșnetul uscat al porumbiștilor neculese.

La punctul său de comandă, maiorul Drăgușin stătea crispat lângă telefon. Aștepta. Aștepta să audă glasul lui Sîngeorzan. Dar glasul nu mai venea. Ceasurile treceau încet, înnebunitor de încet…

– „Nu, nu se poate, mi-a zis. Pe Sîngeorzan nu-l poate omorî nimeni! Nu e prima dată când se ia de piept cu moartea! A fost întotdeauna mai tare decât ea!…”

La ora trei, aceeași liniște grea stăpânea întunericul. Nimic altceva decât foșnetul porumbiștilor neculese și, din când în când, vreun fâlfâit de pasăre.

Am pornit învăluindu-ne în tăcerea adâncă, urmărind acele de fosfor ale busolelor. Cât vom fi mers așa, prin întunericul ca de catran, nu știu. Mi-aduc aminte însă că la o vreme am auzit în spatele meu o șoaptă.

– L-au prins… Și-acum așteaptă să le picăm noi în mână!

Și în clipa aceea mi-am adus aminte de prizonier. Nemții ne întinseseră prin el o cursă…

N-am putut rezista ispitei de a nu-i spune maiorului Drăgușin tot ce gândeam…

– Am bănuit și eu c-ar putea fi așa, mi-a răspuns el. De asta am și încuviințat inițiativa lui Sîngeorzan. De fapt, vor cădea în propria lor cursă. Numai dacă Sîngeorzan are să…

Se întrerupse brusc și își lipi receptorul de ureche.

– Alo?… Alo?…

Se trânti la pământ și se acoperi cu foaia de cort. În aceeași clipă se opriră și ostașii.

Nu auzeam nimic din ceea ce vorbea maiorul sub foaia de cort, dar simțeam că totul e bine, că totul e in ordine și că peste câteva clipe ne vom arunca în luptă. Da, peste câteva clipe ne vom arunca în luptă, poate… ce „poate”?… „sigur”, în cea din urmă luptă pe pământul nostru!

– Locotenent Dragu, vino lângă mine! auzii vocea maiorului. Mă trântii la pământ și-mi vârâi și eu capul sub foaia de cort.

– Aprinde lampa de buzunar!… Ia planul de operații și modifică!…

Bravo, Sîngeorzan! Îmi dicta maiorul cu paranteze de bucurie.

Pe urmă, totul s-a petrecut neasemuit de repede… Exploziile incendiau parcă întunericul de catran. Parcă sfâșia cerul. Luminau zarea, zarea aceea spre care ne porniserăm noi.

– Dar Sîngeorzan? întrebă cineva.

– Sîngeorzan nu moare! Fiți liniștiți! Sîngeorzan știe întotdeauna ce face! am răspuns eu. Maiorul Drăgușin dădu semnal de atac și în aceeași clipă am strigat:

– Pentru eliberarea ultimei brazde, înainte, băieți!

Bătălia a fost lungă și grea. Surprinși, izbiți puternic de unde nu se așteptau, hitleriștii au început să se retragă, totuși ținându-se cu ghearele și cu dinții de fiecare palmă de pământ, de fiecare copac, de fiecare casă, de fiecare movilă.

Dar am trecut peste ei ca o vijelie. Ne chema cineva din zare. Locul acela unde voiam să strigăm: „Patria noastră e liberă! Mai departe, feciori!”

Am trecut peste ei ca o vijelie și i-am spulberat.

Când am ajuns acolo, în locul unde se sfârșea pământul nostru, Sîngeorzan căzu rănit. Rănit pentru a treia oară în luptele din Ardeal. Dar nu-l durea nimic, nu-i păsa nici de rană, nici de sânge. S-a târât cum a putut până lângă resturile unei borne, zdrelite de schije și a îmbrățișat-o.

Soldații își aruncau căștile în văzduh, strigând „Ura”!, iar Sîngeorzan, se ruga:

– Domnule maior, luați-mă mai departe! Îmi trece, n-aveți grijă… Nu se poate să nu fiu și eu până la sfârșitul sfârșitului!

Am văzut atunci în ochii maiorului cel dintâi bob de lacrimă. S-a aplecat asupra lui Sîngeorzan și l-a întrebat:

– Câte vieți ai tu, Sîngeorzane?… Ce fel de om ești tu?…

Sîngeorzan i-a răspuns cu ochii strălucind ca o văpaie:

– Sunt comunist…, tovarășe maior!…


Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Ultima brazdă de Dragoș Vicol

A fost articolul de ajutor?

0 / 0

%d blogeri au apreciat: