Un om necăjit de Mihail Sadoveanu

Un om necăjit de Mihail Sadoveanu

Trei zile batusera vanturi sunatoare de la miazazi, pamantul se zbicise, si-n dumbravioara de la marginea satului, la malul Siretului, incepusera sa infloreasca galben cornii. Baiatul cel mai mititel al lui Dumitru Onisor iesise cu sase oi la mugurul proaspat al primaverii.

Era un copilas palid si maruntel si tara pe pamantul ravan niste ciubote grele ale unui frate mai mare. Ridica spre mine ochii tristi, invaluiti ca-ntr-o umbra cenusie si-si scoase cu anevoie din cap palarioara veche pleostita ca o ciuperca. Imi dadu buna-ziua c-un glas moale in care parca suna o suferinta timpurie; apoi, acoperindu-se, ridica deasupra oilor toiegelul alb, indemnandu-le spre crang.

– Ce mai faci tu mai flacaule? il intrebai eu. Ai iesit cu oile la pascut?

– M-a trimes tatuca sa le mai port! imi raspunse el serios, cu glasu-i subtirel si peltic; si se opri.

Oile se oprira si ele si intoarsera capetele spre calauzul lor.

– Dar esti tu vrednic, bre Niculaes, sa porti un card de oi?

– He, sunt eu vrednic; daacuma n-am ce purta, sunt suparat…

– Cum se poates si de ce, ma rog?

– De ce? ma intreba ridicand spre mine fruntea pe care sta zimtuit in neregula paru-i buhos; pentru ca in primavara asta tot ne-au cazut din oi; s-acuma am ramas numai cu acestea sase…

Desi ”flacaul” cu care vorbeam era numai de-o schioapa, desi intrase in a opta primavara a vietii lui, nacazul lui era adanc si serios; zambetul meu pieri pe data.

– Si v-au murit multe, bre Niculaes?

– Multe… raspunse el grav, rezemandu-se inaintea mea in bat, ca ciobanii. Tatuca intruna blastama si suduie cand cade cate-o oaie; ma mai bate si pe mine cateodata; dar parca eu ce-s vinovat? Acu, azi, mi s-a intamplat alta. Cand ieseam din sat, a trecut unul repede cu caruta si mi-a palit o oaie. A dat-o jos. Acuma abia umbla si abia sufla. Are sa se duca si asta. Era a mamucai si mi-o lasase mie…

Glasul lui dintrodata scazuse intr-un tremur de lacrimi.

– Si pe omul care ti-a palit oaia nu-l cunosti?

– Nu-i din sat de la noi, nu-l cunosc.

– De ce nu te-ai intors repede sa-i spui lui tatu-tau?

– Tatuca nu-i acasa; a iesit la arat cu cei mari.

– Si de ce spui ca ti-o lasase mamuca-ta tie?

– Apoi nu stii? Eu n-am mama. A murit in postul Craciunului si ne-a lasat singuri. Acu n-are cine ma spala, n-are cine ma ingriji… n-are cine-mi spune o vorba buna… Într-o zi i-a fost rau, s-a pus in pat, si-a murit intr-o duminica. Si-nainte de asta, m-a mangaiat asa pe frunte si mi-a spus ca-mi lasa mie mioara asta…

Copilul cel maruntel imi vorbea cu seriozitate si cu durere, ca un om mare. As fi vrut sa-l mangai intr-un fel, dar nu-mi venea in minte ce-as putea spune unui copil. Si-o desmierdare cu mana pe fruntea lui cu par zbarlit nu era o mangaiere pentru acest om. Vazandu-ma ca tac, el ma privi cu luare-aminte.

– Apoi eu ma duc sa-mi port oile… imi zise el cu hotarare.

Si urnindu-se din loc, incepu a-si tarai iar ciubotele grele, indemnand cu batul alb oile spre dumbravioara de la malul Siretului.

Incepui a merge si eu alaturea de el, pe cararea din proaspat zbicita. Cerul era limpede, soarele umplea campiile de lumina, si din cand in cand se vedea Siretul scanteind la cotituri.

– Uite, asta-i oaia palita… imi zise Niculaes atingand cu batul mioara care pasea incet, schiopatand, in urma cardisorului. Apoi, dac-a pieri si asta, are ce ma pali si mustra tatuca… parca nu mi-ar ajunge mie supararea pe care-o am…

Smarcai din nas si-si trecu pe deasupra buzelor manica lunga a anteriului. Apoi ofta adanc.

– De ce oftezi, Niculaes? Un om nacajit – necajit

La o asemenea intrebare de prisos copilul nu-mi raspunse.

– Cand era mamuca bolnava, zise el intr-un tarziu, eu, care eram cel mezin, stateam langa dansa, ca sa-i dau apa, cand ii era sete… Avea arsita mare. Eram singuri; ceilalti erau pe-afara, dupa treburi. si ea-mi spunea sa fiu cuminte dupa ce s-a duce ea, si s-ascult pe tatuca. si eu o intrebam asa: Unde-ai sa te duci, mamuca? si ea-mi spunea: Apoi eu am sa mor, Niculaes, si tu sa nu spui la nimeni… Eu nu spuneam, dar tatuca stia si el asta si era suparat si tot trantea si izbea si intreba: Da cat ai sa mai bolesti, mai fumeie…

Copilul vorbea incet cu glasul lui de suferinta si nu ma privea; parca nu vorbea cu mine si sta la sfat cu oile lui ca totdeauna.

– Da tu de ce mergi asa de moale? intreba el pe mioara lui. Asa-i ca te doare? Te-a trantit si te-a palit raul cela… He, dac-as fi fost eu batar ca badita Mihai, l-as fi apucat de piept si l-as fi scuturat: Mai, cum sa-mi calci tu mie oaia?… Hai incet, c-apoi in dumbrava te-i hodini…

– Nu te teme, Niculaes, ca nu piere… ii zisei eu.

El tresari si intoarse repede capul spre mine. Apoi tacu pana ce ajunseram la tarmul apei. Acolo gasiram alunii si cornii in floare. Toporasi violeti razbateau prin frunzele moarte; pitigoii si cintezoii cantau intre muguri de mesteceni. Siretul venea involburat, mare si tulbure, si trecea c-un fel de suparare parca pe sub dumbrava. Baiatul lui Onisor ramase privindu-l lung, pe cand oile, imprastiate in juru-i, ciuguleau cu boturile lor miscatoare iarba marunta.

– Uite cocostarcii… zise deodata un glas, parca ar fi vorbit tot tovaraselor lui.

Dincolo de mal, într-un smarc, umblau cu pasi rari cocostarci cu pliscuri portocalii. Apoi pe deasupra crangului trecu cu zbor suierator un card de rate. Venira din susul raului falfaind rar din aripile lor ascutite si doi pescarusi albi. In dumbrava plina de lumina vazui deodata zburand si fluturi rosii – si-n singuratatea care ne impresura era ceva bland si dulce, ca-ntr-un basm al copilariei.

Lasai pe Niculaes al lui Onisor singur in linistea tarmului si pornii in josul apei, spre locuri care si mie imi aduceau aminte de anii cei de demult. Imaginea copilului insa nu-mi disparea dinaintea ochilor si glasul lui trist imi suna necontenit in urechi. Cu mama lui, Irina lui Avram, copilarisem in scoala si-mi aduceam aminte mai ales de ochii inecati de un val fumuriu: ochii ei ii avea si copilul. Fusese o fata vioaie si apriga, foarte frumoasa si cuminte. De toate darurile ei avusese parte Dumitru Onisor, gospodar bun, dar om hursuz si cam carpanos.

Acuma Irina noastra cea de odinioara murise; povestirea copilului imi adusese aminte de toate cele de demult frumoase si pentru totdeauna pierdute. Murise, lasand sufletul ei cald si mintea ei bogata, copilului – care sta acum sub mesteceni la malul apei, vorbind cu oitele lui.

Mormantul ei, ca al tuturor in tristele noastre tinuturi, n-avea niciun semn si nicio floare si Onisor isi ara ogorul nepasator, ingrijit numai de holda de mane. Amintirea Irinei noastre traia numai in copilul cel palid. Duiosia ei, intelepciunea ei si ceea ce era in sufletul ei vis, parca trecusera in maruntul meu tovaras de drum, in serile acelea singuratice de suferinta, cand amandoi sfatuiau cu ochii in lacrimi, s-afara bantuiau, cu chinuite plangeri, vifornitile iernii.

De la un loc, de pe inaltimea malului, ma intorsei parca chemat de cineva si privii in urma. Copilul sta sub mesteceni si-l vedeam parca nedeslusit, ca-ntr-o ceata de lumina. Oile pasteau in juru-i. Pitigoii isi rosteau cu viers subsire vesnicele lor cuvinte de bucurie: Simt a vara! Simt a vara! Si de buna-sama, ca-n toate zilele, Niculaes graia cu oile lui. s-acuma intreba pe mioara cea bolnava:

– Cum iti mai este? Tot te mai doare?…

Oaia raspundea, behaind usor si dulce.

– Sa nu mori, ca numai tu mi-ai ramas de la mama… ii zicea el incet.

Cocostarcii clampaneau in smarcul de peste apa. El ii privea cu luare-aminte. Un pitigoi veni deasupra capului lui acoperit cu palaria pleostita, scarsaindu-si necontenit cantecul.

– Tu esti bucuros si fara grija… ii murmura, ca o mustrare, baiatul. si ofta, ca un om nacajit si plin de griji ce se afla…

Tarziu, intorcandu-ma, il gasi inseninat, caci mioara i se inviorase. Cu o custura cerca sa-si faca o trisca dintr-o ramurica de rachita. si cand ridica zambind ochii spre mine, – ma izbi deodata o amintire ce brusc izvora ca din negura, s-o asemanare izbitoare cu ochii si zambetul celei care odata, cu ani in urma, inflorise ca o floare si-mi fermecase c-un zambet si c-o privire un trecator ceas al vietii.

A fost articolul de ajutor?

3 / 0

%d blogeri au apreciat: