Soarta unui om de Eugen Barbu

Soarta unui om de Eugen Barbu

I

Halta Lipia era pustie. Numai din spatele gării de lemn se auzeau glasuri de bărbați băuți, vorbind de-ale lor. Luică coborâse din mărfarul plin cu pietre de var și privea puțin nedumerit locurile. Parcă le-ar fi cunoscut, parcă nu. Casele oamenilor se făceau mai încolo, pe niște vâlcele, adunate toate parcă sub umbra salcâmilor bătând de-acum în galben, că venea toamna. Se îndreptă spre un român moagăr care meșterea ceva la un felinar. Acela nici nu ridică ochii când se apropie.

– Bună ziua, zise streinul, îndreptându-și sacul soldățesc, prins cu o frânghie subțire de-a lungul umărului stâng.

– Bună ziua, îi răspunse celălalt, căutându-și de treabă.

– Mai e șef în gară, aici, domnu Ionescu?

Ceferistul, că un ceferist era, se îndreptă de șale, lăsă felinarul cu geamuri colorate în roșu și-l măsură bine, ca pe unul venit de pe lumea ailaltă.

– Ești dup-aici?

– De la Oarba…

– De la Oarba? se miră celălalt. Nu știu unde-i Oarba.

– Peste deal…

– O fi, da’ce-ai cu Ionescu ăsta, c-a murit din ’44, de când s-au tras nemții p-acilea spre munți…

– Ce vorbești! se miră călătorul.

Ceferistul deveni bănuitor. Streinul era înalt și albit, fără vârstă, deși avea o gură veștedă, amară, strânsă ca o menghină.

– Cum de ești dup-acilea și nu știi că domnul șef a murit în ’44?

Luică râse tare, nepăsător, scoțând o țigare grosolană pe care i-o întinse ceferistului:

– Ia!

Streinul scoase și un amnar ciudat, pe care-l aprinse îndemânatic.

– Da’ ce fel de mahoarcă-i asta? întrebă ceferistul.

– Tutun tare, să țină la suflet…

– Ori dumneata ai lipsit mult de pe-acilea? se lumină rumânul.

– 21 de ani!

– 21 de ani? Vii de la America?

Și măsurându-l bine, văzându-i vechile moletiere și bocancii, ghici:

– Ai fost prizonier!

– Chiar așa!

Ceferistul tăcu parcă speriat de ceva, apoi întrebă iar:

– 21 de ani zici?

– 21!

Pe chipul străinului nu se citea nimic, avea o față încremenită. În clipa aceea, din spatele haltei se ivi un bărbat mărunțel, cu un sicrinel de lăcătuș în mână. Vru să treacă șina de fier plină de păcură și-odată se-ntoarse către strein:

– Parcă te-aș cunoaște de undeva, spuse cu o uimire apăsătoare.

– Marine!

– Vasile!

Marin lăsă lădița cu scule pe terasament și se apropie să-l vadă mai bine.

– Mă, omule! Mă, omule, bâigui.

Nu-și strânseră mâinile, se priviră lung, se cunoșteau din copilărie, se căutau uluiți cu ochii.

– De unde vii? Că pe-aici ți-au fost pomenile…

– Mara trăiește?

– Trăiește!

– Și copiii?

– Și copiii. Veta mâine face nunta…

Veta era fiica streinului, copilul cel mai mare.

– Ionică e la o școală de mecanizatori, o să pice și el la petrecere!

Din spatele haltei se auzeau câinii zăpăind, Lătrau dogit cu glasurile lor bătrâne și abia atunci Luică simți că ajunsese undeva, foarte aproape de casă, unde câinii tot așa cheuneau.

– Și spui că sunt bine cu toții?

Ceferistul cu felinarul se dădu mai departe ca să privească la strein ca la altă minune. O întâmplare ca asta nu se vede în fiecare zi.

– Bine, Vasile. Nevasta te-a jelit, ți-a făcut mormânt, cu piatră în regulă, a pus popii să-ți facă slujbele, ți-a dat de pomană din 7 în 7 ani. A venit lumea, te-a omenit…

Nu-și dădea seama că vorbea ca despre un mort, dar Luică nu se supără. O luară spre haltă amândoi, după ce celălalt își ridică lădița de pe pietrișul terasamentului. Ocoliră sălița stației și priviră piața, mistrițată de lume.

– Bem un rachiu de bucurie! hotărî Luică.

– Bem.

Lumea nu-i cunoștea. Se îndesau cu toții sub un șopron uscat, sorbind din ciocanele cu țuică de dudă. Luară și ei două. Soarele și ei două. Soarele de august poleia locul acela pustiu și pietros.

– Mărine, și zici că muierea e tot singură, nu s-a încuibărit și ea cu cineva, că atâția ani, de…

Celălalt nu spuse nimic, dar se putea presupune că spusese.

– Ca mucenica. A muncit, a mai vrut să mai cumpere oleacă de pămâncior, dar n-a avut de unde. Acuș, pân ’63, la reformă, s-a lipit și ea la gospodărie, o duce mai bine, s-a mai înțelenit, și-a luat radio, o să vezi tu poroganie. Te-a respectat, să știi!

Vorbea serios, cu ochii în ochii lui, ținând rachiul din ciocanul afumat cu buza cam în jos. Un câine oacăr li se încurcă printre picioare. Luică îl lovi cu bocancul, că nu-i plăceau animalele lingușitoare.

– Și spui că fata mea se mărită mâine…

– Mâine, Vasile. Ia un băiat de la stație, c-avem stație de amplificare, d-ăstia cu megafoane… I-a plăcut ei, ce să-i faci!

Abia atunci Luică își dădu seama că nu se bucurase de tot, că de fapt abia acum îl trecură nădișelile. Dădu peste cap rachiul și-l îndemnă și pe celălalt:

– Bea, că am bani! 8000 de lei, adăugă și vru să-i scoată din buzunarul vechiului pantalon soldățesc.

Uitase de ceferist, uitase de toate, avea un suflet ușor, pentru că el altfel venise încoace, cu o bănuială, cu o teamă, că nu o să-și mai găsească nevasta, ori c-o s-o găsească cu altul, cununată, orice auzea merita încă un rachiu, dacă nu mai multe.

Duseră ciocanele știrbe la buză de atâta ciocnit și se puseră pe vorbă.

– Și zici că Măria mi-a făcut pomenile?

– Făcut, Vasile, că n-ai dat nici un semn. Oare ce făcuși tu pe-acolo de te-au dat dispărut?

Luică întâi nu răspunse. Privi cerul spuzit cu nori albi și trase în piept aerul încălzit. Pe dealuri se usca trifoiul caprelor și un uliu șorecar se învârtea deasupra șopronului.

– A fost mare pătăranie, Mărine. Asta-i soarta omului. Mă știi, sărac am fost, sărac am vrut să mor, dar când ți-e dat să pătimești, pătimești.

Lumea se mai risipea, vreo două care plecară pe drumul de piatră lăsând un val greu de praf în urmă.

Marin nu întrebă nimic. Întrebă celălalt:

– Și p-acilea ce mai e, că pe unde-am fost eu am auzit multe… Lumea e mulțumită?

– De…

– Cum adică?

– Cine-a avut suflă, cine nu, spurcă miercurile.

– S-a făcut, mă, o dreptate, sau nu?

– S-a făcut, Vasile. Cine muncește, are. Ei, așa, ar mai fi unele, dar cine o brodește deodată? A ta-i mulțumită, dar să n-o sperii cânt te-o vedea, că nu-i ușor să afle că trăiești, și omul și dintr-o bucurie mare poate să dea ortul popii, nu mai e nici ea tânără…

La lucrul acesta Luică nu se gândise, el bea gânditor din rachiu și se mira că nu simte nimic și se întreba dacă mai poate să se bucure ori nu.

– Mai bem una? întrebă înverșunat parcă pe viața lui fără noroc pe care abia acum o deslușea în tot ce i se întâmplase și, fără să mai aștepte încuviințarea celuilalt, se duse la negustorul de împărțea rachiul Mat cu etichetă albă și mai aduse două ciocane, pline până sub semn.

– O să mă-mbăt, făcu Marin, și deseară sunt în schimb.

– Tot la calea ferată?

– Tot. Mi-am făcut și eu casă, să vii s-o vezi, am pomi, am și-o vițică, mi-au crescut copiii mari. Sunt mulțumit.

Țuica îl încălzise, vorbea ușor acum, că era șișcar și când îi făcea rachiul bine limba i se mișca mai ușor în gură.

– Nevasta-ți trăiește?

– Slavă domnului, sănătoasă tun…

– Atunci, dacă zici că sunteți cu toții bine, ia să-mi poftiți mâine la nuntă, la fii-mea!

Luică se amețise și el și totuși i se părea firesc.

Parcă ar fi lipsit o zi din sat și-acum își aducea aminte că pe prietenul său nu-l chemase la o petrecere atât de mare.

– Ei, glumești, Vasile! Ce să căutăm noi la nuntă? Oamenii și-au făcut socotelile lor…

– Nici nu vreau s-aud! Când zici că e nunta, că tu știi mai bine ca mine?

– Păi pe la 11 o scoate pe mireasă din biserică…

– Ei, atunci la 11 să-mi fii cu nevasta în față, la biserică…

Bău iute și ciocanul al treilea, cu o sete copilărească.

– Cu ce te duci tu pân’ la Oarba, întrebă celălalt, gândindu-se că Luică o să se amețească și pe jos o să-i fie mai greu, pentru că erau 6 kilometri și mai bine…

– Oi găsi eu un român…

Marin privi la bărbații din jur. Mai erau vreo trei. La o parte aștepta un car și doi boi: unul bălțat, unul alb cum e colilia.

– Care mergeți, măi oameni buni, la Oarba? întrebă tare.

– Noi, zise un zăplan, cu ochii negri, înalt, băut și dârz, dar mai avem oleacă de trebușoară…

– Bine, se bucură Mărin, să-l luați și pe camaradul ăsta, că vine de departe…

– Vă dau și un bacșiș, că am bani! se lăudă tare Luică, uite ce de bani am!

Vru să-i scoată iar din buzunar, dar celălalt nu-l lăsă.

Pe urmă se apucară fiecare de treburile lor, mai cerând rachiu negustorului de la Mat, care îi privea cu ochii adormiți.

Marin voia să știe cum petrecuse celălalt, pe unde fusese, așa că primi ciocanul cu țuică de dude, abia umplut la loc.

– Vasile, ia spune, mă, și mie cum a fost, cum te-ai dus tu pe lumea ailaltă și-ai înviat?

– Pătăranie mare, ți-am spus… În ’43, pe primăvară, m-au luat pe front. O încurcasem eu cât o încurcasem, n-a mers. Mi-au făcut cum mi-au făcut, am ținut și-o țâră de instrucție, m-am trezit pe front. Ne-am bătut ce ne-am bătut, soarta omului cum îți spusei, într-o retragere, cum stam noi așa, pe seară, într-un olum de vite, pică unii peste noi și să te ții chelfăneală. Ne-au pisat bine și căpitanul nostru s-a-nfuriat. Nu, că dacă fac ei astfel de fapte, să-i pedepsim și ne-a pus să dăm foc satului. Eu n-am vrut. M-au scos în fața companiei și-au zis că mă-mpușcă, ori eu uitam că mă aflu pe front?… Am plecat după ce-am pus gaz și-am scos lumea pe uliță afară. Ardea totul ca lumânarea! Peste câteva luni, prin noiembrie, căzui prizonier. Nu știu cum se făcu, mă prinseră. M-au dus în spatele frontului și m-au întrebat. Ce-am făcut, cam pe unde-am fost, cum m-am purtat. N-am avut de lucru să povestesc beleaua cu focul. Noi de unde să știm, în goana aia, arseseră de vii doi copii. M-au condamnat, am tăiat la păduri de mi s-a urât. Am fost și la mine. Numai un gând mă ținea, să mai apuc să mă-ntorc, să mai văd satu. Că omu așa-i făcut. Trăiește el pe unde poate, dar tot la vatra lui trage. O, că mi se făcea câteodată așa dor, c-aș fi luat-o pe jos încoace, dar era departe și nu cunoșteai, totul numai păduri în jur și nu știam un cuvințel, să fi întrebat pe careva. Și-acum, uite, mă Mărine, c-a dat Dumnezeu care ne ține pe toți de ne aflăm aici, împreună…

Celălalt îl privi lung.

– Ai albit rău. Te-ai chinuit mult…

– Destul. Am muncit pentru șapte vieți, să-mi ajungă!

– Și ei, ar fi putut să te ierte!

– Luică se uită mirat spre ceferist.

Tăcură o vreme, privind țuica albă și străvezie, ca un parfum bun.

– Ei, acum, că toate s-au terminat cu bine, să mai bem câte un ciocan, hotărâ Luică.

– Eu nu mai pot, că mă-mbăt și am diseară serviciu!

– Nu-i nimic, te speli cu apă rece și-ți trece.

Era sâmbătă, spre prânz, a doua zi, duminică, pentru noul venit viața începea cu o nuntă, cu o petrecere mare. Își lăsase fiica jucându-se încă în țărână, nu avea 4 ani, și se întreba cum arată acum, după atâta vreme. Și o să-l mai cunoască, cu fața lui topită de suferință și de dor, cu gura asta pungită, cu ochii lui triști, deprinși de întunericul minelor?

Nu mai simțea nimic, ceva pierise pentru totdeauna din sufletul lui, parcă n-ar fi avut mațe, deși ele erau încălzite acum de rachiul de dude. Ce fusese viața lui decât o înșiruire de năpaste! Muncise de mic la un boier, la 18 ani intrase în spital, doborât de o boală de plămâni, se vindecase. Pe Maria când o luase de nevastă n-avea decât un bordei, într-o mlacă plină de pipăruș și racovină. Se spetiseră să iasă din sărăcie și, să nu fi fost războiul, poate c-ar fi scăpat de toate angarele. Pe urmă, pe el îl luaseră la concentrări, îl mai lăsaseră acasă, când îi fusese scris era iar sub arme doi ani și ceva. Pățise ce pățise și-acum trebuia să o ia de la început, să se deprindă cu ceilalți după ce atâta vreme le dusese dorul. Privi lucoarea zilei de august și inima i se încălzi pe neașteptate. Era foarte aproape de casă și nu se grăbea! Ciudat mai era omul! Înghiți ultimul strop de rachiu și se răsti pe neașteptate la hajmandarii de sub șopru:

– Bă, aștia cu carul, mergeți, bă, că vreau s-ajung acasă, că mi-o fi. Uite, na bani, că am 8000 de lei, câștigați de mine, cu sânge, bă!

Unul dintre cei doi se uită la grămada de sute albastre din mâna lui și se hotărâ repede:

– Haideți, fraților, că la Oarba mai dă rumânul ăsta un rachiu!

– Dau, de ce să nu dau! zise Luică cu o grozăvenie de om beat.

Până înjugară ceilalți boii se mai întoarse încă o dată spre Mărin să se înțeleagă bine asupra zilei de mâine:

– Atunci nu mă lași, rămân la nunta fii-mi! Mâine la 11 să te văd la învolburarea miresii, ne-am înțeles?

– Ne-am înțeles!

Își strânseseră mâna și Luică se urcă în carul deșert, care se urni greu din loc.

II

Învolburarea miresii începuse devreme în curtea văduvei Maria, cum era obiceiul. Lumea gârlă pe la porți, lăutarii cam băuți cântau în dodii spre supărarea ginerului, și el puțin afanisit. Se făcuse ora să meargă la biserică și Veta tot nu terminase cu gătelile, dar la o asemenea zi nu se necăjea nimeni dintr-atât. Să fi fost deci pe la prânzișor când în ograda plină de nuntași se ivi ceferistul Marin, cu a lui, o femeie cât malul, gătită într-o rochie roșie de-ți lua ochii, cu un buchet de flori în mână. Bărbatul aducea în sicrinelul lui de lemn darul de nuntă. Saluta, clătinând capul într-o parte și-n alta, căutându-și prietenul cu privirile. Nu cunoștea aproape pe nimeni. Din casă, prin ferestrele deschise se auzeai strigătele muierilor, chiuind.

„Se bucură și ei c-a venit Vasile”, gândi bărbatul grăbind pașii și treptele scurte de lemn ale cerdacului. Când ajunseră sus, și el și nevasta se opriră respectuos dincolo de prag. Nu se cuvenea să dea buzna peste oameni, așa că așteptară dincolo de prag. Nu se cuvenea să dea buzna peste oameni, așa că așteptară puțin, așezându-se pe o lacră acoperită cu un țol gros.

Ziua avea o strălucire pierită, așa cum arăta începutul toamnei pe aici, pe sub dealuri, unde al treilea anotimp sosea mai devreme, întristând cerul cu o bănuială. Din casă se auzeai glasuri amestecate și venea un miros dulce de țuică de dudă. Muierea ceferistului tăcea cu mâinile în poală și asculta țârâitul viorilor din curte privind la lumea străină, venită să petreacă pe degeaba.

După un sfert de ceas, mireasa ieși grăbită afară, urmată de ginere, sugrumat în cămașa lui cea mai bună, fără să privească la cineva. Cei dinăuntru îi urmau chiuind bezmetic cu sticle de rachiu în mână, ca să-i îndemne și pe cei din ogradă să se bucure. În urmă de tot, se arătă și Maria. Nu mai părea atât de bătrână cum o știa, fața i se înseninase parcă și părul legat cu o basma albă părea și mai argintiu. Îi văzu și-i cunoscu numaidecât:

– Bine c-ați venit! Vă mulțumesc la amândoi…

Le strângerea mâinile și de ducea la piept și-i venea să plângă fără să știe de ce. Cum de-ați aflat că azi e nuntă?

– Toată lumea vorbește, zise rar Mărin, că și la noi la halta Lipia ce altceva să facem decât să dăm din clanță, că trenuri nu-s prea multe și lumea e lume…

Îl căuta cu privirea pe Vasile, dar acesta nu se arăta.

Maria îi sculă în picioare:

– Haide, nu mergeți la biserică?

– Mergem, cum nu! se grăbi muierea ceferistului. Mărine, lasă darul soacrei mari, să nu-l mai cărăm după noi și când o fi la masă o să-l strige cineva…

– Da ce v-ați apucat, păcatele mele, cu cadouri! făcu mama miresei curioasă de moarte să știe ce-i aduseseră oaspeții neașteptați.

– Ca omu, nu se cuvine altfel, că o dată se mărită și-a dumitale și poate-om mai juca la nuna lui ăl mic, da până atunci mai trece vreme, că bărbații nu se înghesuie…

Soacra luă sicrinelul ceferistului, chemă o muiere necunoscută din odăile întunecate și-i apucă de braț pe amândoi:

– Și-acum haideți, că rămânem în urmă și nu se cuvine…

O bănuială scurtă îl făcu să tresară pe ceferist. Maria pornise pe scări, privind cu atenție la treptele de lemn, gata să-i ajungă pe nuntașii care, după ce făcuseră o roată în jurul curții, porneau cu bradul înainte spre biserică.

– Da al dumitale unde e? întrebă Mărin.

– Cine? se miră soacra la rândul ei, oprindu-se pe scara scârțâitoare.

– Vasile, că doar el m-a chemat la nuntă, singur nu veneam cât aș fi știut eu că faceți nuntă…

Convoiul nuntașilor aștepta dincolo de podețul porții. Câteva rațe măcăneau și lăutarii tocau țambalele pe „nuneasca”.

– Maaamăă, ce faci, nu vii? striga ginerele, săltând bradul.

– Viin, acuș, vin bâlbâi muierea palidă, privind bănuitor la ceferist ți întrebându-l deodată, cu o voce sugrumată în timp ce urca la loc treptele șubrede:

– N-ai băut ceva azi de dimineață? Mă, femeie, e întreg la minte sau își bate joc de sufletul meu?

Venise aproape, avea ochii mari și plini de o curiozitate nemăsurată. Ceferistului îi fu frică de un lucru grozav și nu știu o vreme ce să spună. Ghicind parcă ce va urma, îi trecu prin minte o clipă să mintă; să îngaime că i s-a părut aseară că îl văzuse pe răposat prin haltă, să nu scoată un cuvânt că băuse cu el atâtea ciocane de rachiu, dar apucase de-i povestise și nevestei și nu mai putea să dea îndărăt, așa că simți cum îl apucă o căldură de la stomac, ca și când ar fi băut ceva fierbinte, fierbinte.

– Spune, ce-i cu dumneata? îl întrebă Maria, deodată bănuind și ea un lucru teribil.

– Nimic.

– Cum nimic? Ori nu știi că omul meu e mort de 21 de ani pe front? Ce glume sunt astea? Spune, n-ai băut de dimineață, ia să te miros, și-l luă de piept și-i răsuci haina cu degetele care deveniseră niște gheare parcă. Uite, miroși, ai băut țuică, nu? Ești beat, nu-i așa? Spune, ce glume sunt astea?

Pe Mărin îl cuprinse o groază fără nume. Se uita la muierea lui și aceasta se uita la el și nu putură să îngaime nimic. De dincolo de poartă se auzeau strigătele bețive ale nuntașilor cuprinși de nerăbdare:

– Da ce-oți face oameni buni acolo de nu mai veniți?

Văduva cu gura încleștată așteaptă un cuvânt care nu mai venea. În cele din urmă se repezi iar la ceferist și-l zgâlțâi cu o deznădejde plină de speranță:

– Spune că nu ești beat, m-auzi tu, omul lui Dumnezeu? Spune o dată, nu mă chinui! L-ai văzut într-adevăr? Și dacă l-ai văzut, el de ce s-ascunde? De ce-și bate joc de sufletul meu și de-al copiilor, că eu cu el i-am făcut? Și l-am așteptat, și l-am crezut mort și i-am dat de pomană și l-am cinstit și el de ce fuge de noi și nu s-arată dacă mai trăiește?

Izbucni deodată în lacrimi și căzu pe lacra de alături spre mirarea nuntașilor care odată sparseră cercul petrecăreților și se întorseseră în curte, în frunte cu mireasa.

– Ce-i mamă, ce ți-au făcut oamenii aștia? întrebă ea palidă, cu ochii scăpărători de mânie.

Parcă nici nu-l mai cunoștea pe Mărin, deși se vedeau din când în când în haltă, la Lipia.

– Nimic, făcea femeia, nu mi-au făcut nimic, lasă-i, s-au zgârcit, uite, omul ăsta spune că unde-i tac-tău? Că de ce nu stă și el cu noi într-o astfel de zi la masă și nu petrece la biserică? Da de unde să-l scoatem, de pe lumea ailaltă? Dup-atâta vreme…

Lumea se grămădise sub scară și privea ca la niște nebuni pe cei doi musafiri neașteptați.

– Și voi, dacă v-ați îmbătat acasă, de ce nu vă vedeți de ale voastre și stricați petrecerea nunții? se răsti nașul la ei, un om de pe la Vădastra, neobișnuit să i se întâmple astfel de lucruri unde cununa.

A lui, o țărancă plină și bănuitoare, se uita fix în ochii ceferistului, căutând să ghicească ce se întâmpla de fapt.

– Ia mai bine spuneți, ce-i?

– Ce să fie oameni buni, izbucni muierea lui Mărin, mai curajoasă. Al meu a băut aseară cu Vasile și el l-a invitat la nuntă, că și noi suntem oameni serioși, ne-am bucurat tare că a picat taman la o astfel de petrecere și-am venit să-l cinstim, este bărbate?

– Mărin se lăsă prostit pe lacră lângă soacră.

– Omule, mă, omule, tu spui drept? îl luă din scurt mireasa. Tata trăiește? Ai vorbit dumneata cu el?

– Ceferistul se hotărâ să spună tot, apăsat de o bănuială grea ce se îndesa pe sufletul său ca un nor negru.

– Stam așa, pe seară, ieri, în haltă, adică nu, veneam de la ale mele… când…

– Stăteai sau veneai? îl întrebă careva batjocoritor.

– Veneam de la mărfarul ăla de-aduce var, când cu cine dădui ochii? Luică, prietenul meu, că cu el mă duceam cu sorcova, cu el scoteam crucea de Bobotează, dacă nu l-oi cunoaște eu, apoi cine să-l cunoască? Am făcut împreună armata, împreună concintrările, pe urmă eu am scăpat că eram la calea ferată și pe el l-au luat și l-au dus…

– Băusei? Spune dacă n-ai băut ieri, întrebă deodată soacra, chinuită de speranța că omul din fața ei aiurea din cauza beției.

– Cum, nu!

– Păi vezi?

– Ce să văd, că cu el am băut. Rachiu după rachiu…

– Ei, asta-i! mai zise cineva din mulțime. Cum să-ți mai dai seama?

Neîncrederea celorlalți îl scotea din sărite pe ceferist.

– Adică eu nu mai știu cu cine am băut și cu cine nu?

– Da… se mira cam fără haz ginerele. Și noi bem, de-aseară, dar nu ne-am pierdut mințile.

Adică mi-am pierdut mințile? se miră cu disperare nesfârșită Mărin.

– Cine știe!

Mireasa începu să plângă pe neașteptate. Maică-sa se ridică de pe lacră și-o certă în gura mare:

– Lasă smiorcăiala. Omule, se adresă ea iar ceferistului, dacă e adevărat de ce nu s-arată? Nu vezi că spui prostii!

– Adevărat! Ce l-ar împiedica să fie și el aici de față? se hlizi nașul, teșmenit de-acum că petrecerea nu se potrivea cu ce-și pusese el în gând.

– E nebun de legat, făcu unul din mulțime. Și-a băut mințile cu cine știe cine și-a venit să ne strice nouă petrecerea…

– Huideo, bețivule, neisprăvitule!

Mărin crezu că-i crapă obrazul de rușine. Așa ceva nu pățise în viața lui. Simțea că tuturor acestor oameni adunați să petreacă nu le ardea să le strice cineva cheful, dar el ce putea să mai facă? Se sculase de dimineață, căutase prin lucruri și adunase un serviciu de masă, de dragul prietenului său, să-l dea miresii, și uite ce se întâmplase! Undeva, un gând negru, nemărturisit își făcu loc în mintea lui, dar căuta să nu spună nimic, ar fi vrut să fugă cât poate de repede din mijlocul acelei mulțimi, să-și ia nevasta de mână și s-ajungă acasă și să-i lase în plata Domnului, dar acum era prea târziu, pentru că Mărin dăduse lumea la o parte și se apropiase iar de el, privindu-l cu bănuiala aceea teribilă de la început.

– Ia spune-mi numai mie, era sănătos?

Coborâse vocea și se stăpânea să nu plângă.

– Sănătos, ce-i drept, cu privirile mai stinse, îmbătrânise, mi s-a părut mai bătrân ca mine…

– Și ce-a zis, că de unde vine?

– A fost prizonier…

– Hă-hă hă… râse unul tare. Cine-ți dă de mâncare atâta vreme și pe urmă te mai lasă și liber!

Prin mulțime își făcu loc cu coatele șeful de post. Văzuse lumea adunată în curtea nuntașilor și se apropiase în dorul lelii să audă despre ce este vorba.

– Nu mai râdeți de om și lăsați-l să spună, făcu milițianul. Ceilalți îl lăsară mai în față, deodată intrigați, cuprinși și ei de o bănuială ce creștea fără posibilitatea de a fi oprită.

– Mi-a zis că a fost condamnat și că l-au pus să taie păduri și că a lucrat la mine, era întreg, dar obosit. A băut cu mine cinci rânduri de țuici și pe urmă s-a urcat în car la unii de-aveau dejugați doi boi: unul bălțat și unul alb, coliliu…

– Da tu, pe oamenii ăia îi cunoșteai? îl întrebă deodată șeful de post. Erau de pe la noi?

Mărin se scărpină după ureche. Ultimele urme ale beției cu țuică de aseară se șterseră pe neașteptate.

– De, mă cam afumasem, dar dacă ar fi fost de la noi, i-aș fi știut măcar cum îi cheamă. Poate că-i cunoștea vânzătorul de la Mat, că el pe cine nu știe…

Mireasa, luminată deodată, începu să plângă, mai întâi încet, stăpânindu-se, apoi din ce în ce mai tare, cu sughițuri. Ionică, frate-său, o luă de umeri și-l privi cu ură pe ceferist:

Nu te lua după nebunul ăsta, nu vezi că minte, cine știe cu cine a vorbit…

Dar mărin nu avea chef să tacă:

– Poate că doarme pe undeva, pe aici, și nu v-a spus nimic și nu vi s-a arătat ca să nu vă speriați de le taman la nuntă acuș…

O veselie neîncrezătoare se ivi în ochii ginerelui care tot mai credea că lucrurile se vor limpezi și că n-or să-l mai facă pe popă să mai aștepte la biserică.

– Ia mai bine să căutăm noi prin șură, pe la grajd, prin pod, că omul ăsta are dreptate, hai, mă nuntașilor, repede că-l trezim noi cu o gură de rachiu și să vezi ce mi-l pun eu pe tata socru să joace, că tot vine de la lumea ailaltă…

Gluma lui avea ceva neconvingător, dar toți se apucară să caute. Scotociră până și în cotețul porcului, că omul beat și în lături doarme fără să-i pese, dar nu-l găsiră decât peste trei zile, după ce Miliția cercetă cu câini împrejurimile.

Zăcea cu țeasta spartă de un topor în fundul unei văioage, sub o grămadă de var, într-una din acele cariere părăsite, pline de mortăciuni, din jurul comunei Oarba. În chimirul său făcut dintr-o veche centură soldățească fură găsiți 7763 de lei și 50 de bani. Fu chemat și vânzătorul de la Mat și oamenii care băuseră în ziua aceea lângă haltă. La cinci zile după prima anchetă, la vreo 300 de km de locul crimei fură prinși trei necunoscuți care încercaseră să vândă la un târg de săptămână un bou alb și unul bălțat, precum și un car nou-nouț. Întrebați de către șeful de post care conducea ancheta de ce îl omorâseră pe prizonier nu știură ce să răspundă. Mai târziu, cel mai tânăr dintre ei, un ungurean de 30 de ani, cu o privire capie, spuse mirat el însuși de ce descoperea:

– I-am dat în cap, că prea se lăuda că are bani. Parcă noi dacă am fi vrut n-am fi avut bani? Noi muncim cinstit la tiribombe și scoatem cât ne trebuie, ce să facem cu banii unui prizonier? Nu ne trebuie. Numai să fi tăcut din gură și nu i-am fi făcut nimic. Dar am stat la un popas și-a vrut să ne plătească și noi asemenea fapte nu răbdăm, că de la nimeni n-am luat încă pomană. Asta-i tot…


Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Soarta unui om de Eugen Barbu

A fost articolul de ajutor?

0 / 0

%d blogeri au apreciat: